sinceritate lapidată

m-ai alungat din cerul zdrenţăros
ca pe o evă a destrăbălării
din carnea mea tăcerile au ros
cum roade noaptea sfârcul înserării

m-am prăbuşit în golul dintre noi
cu vânturile firii împotrivă
când m-ai legat de umbră cu noroi
la stâlpul verităţii în derivă

nu m-ai ucis… poetele nu mor
dintr-o sinceritate lapidată
doar se închid o vreme-n lumea lor
scrutând întunecimea aşezată
în ochii pietrei grele de păcat

cu degetele plânse de cerneală
îşi fac din poezie zigurat
şi-un Dumnezeu în chip de îndoială

ceasuri potrivite niciodată la ora uitării

e unu fără tine în orologiul de sânge
tic - tac
secundele tac aproape de doi

ceasurile potrivite niciodată la ora uitării stau în buzunarul lui Chronos
vrem să ţinem iubirea aceasta între buze
cu dinţii s-o ţinem tu de o parte eu de cealaltă a formei ei colţuroase
timpul va rotunji toate culorile ţipătului din continuarea tristeţilor noastre
şi va rămane perfectă la fel ca toate întâmplările privite de departe

între trupurile noastre e o lagună în care cresc culturi de canabis
culegătoarele tale duc tăcerea sub unghii ale mele cară mere în sân
stai spate în spate cu umbra mea
întunericul îşi sprijină palmele pe conturul incert al umerilor
dezbrăcându-ne lumina până la epidermă
fac dragoste cu bărbatul ce l-ai ascuns mereu între coaste
de teama de a nu fi văzut iubind în trup străin
fac dragoste fără să ştiu a cui sunt
pentru ca nicio dimineaţă să nu fie ca o femeie
o femeie tânără al cărei bărbat se întoarce în zori obosit de la alta

iubirea este anestezia dinaintea morţii
nimeni nu ştie ce doză o face suportabilă zilei de după
numai pe mine poate să mă amorţească până la neuitare
doar când îmi vor deschide venele vei vedea această hemoragie de cer
până la ultima picătură de albastru
atunci îmi vei spune
"tot ce am iubit crezându-mă capabil
de o durere deplină
mă desparte acum la fel ca o prăpastie de mine însumi"

dar eu voi ţine cu dinţii de acelaşi capăt dat înălţării mele
voi ţine chiar şi atunci când la celălalt capăt nu va mai fi decât un ceas
"un ceas cu orele furate una câte una pentru a fi omorâte cu pietre"
am avut dintotdeauna o singură nevoie
nevoia de apartenenţă dăruindu-mă toată

judecata de apoi

prin trupul acesta nu mai trec oameni
din icoana încremenită în carne
o fecioară orantă înalţă spre cer ultimul Te Deum

umbre fără conştiinţa păcatului
urcă dealul golgotei purtându-şi crucile întoarse pe umeri
luciferi întrupaţi rostogolesc bolovani de foc pe povârnişul inimii
rând pe rând se prăbuşesc altarele luminii
strivind toate miresele din sânge
un fum adormit uneşte pământul dintre coaste şi cerul gurii
strigătul rătăceşte prin labirintul spaimei cu tălpile goale
nicio ieşire din iadul neştiut al femeii

pentru întâia dată sunt Dumnezeul
privind cu indiferenţă apocalipsa trupului
chemat cu toti morţii la judecata de apoi

"opera de trei parale"

scriu pentru a nu lasa noaptea să mi se întindă sub pleoape
negrul îşi revendică dreptul de proprietate legitim asupra privirilor cernite
scriu pentru a nu mai visa mereu acelaşi coşmar
coşmarul în care sunt fericită
ca o atalantă care aleargă
ispitită de merele din grădina hesperidelor

scriu cu sufletul despuiat de ultimul veşmânt
fără să-mi pese că răman goală în piaţa publică
nuditatea e doar o monedă de schimb

scriu cu sufletul învineţit de revoltă de durere de neputinţă
o biată narcomană inhalând fumul otrăvit din narghileaua spaimei
ţigara de foi în care răsuceam nu demult
un amestec halucinant de viaţă şi dragoste cu esenţe amare
a devenit un drog mult prea scump

lumina şi-a făcut din mine altar
îngenunchează cu fiecare înserare înainte de vreme
la dracu’ trebuia să-şi zidească o casă de toleranţă
oricum se oferă întunericului
la ora când cerul aruncă ultimul pumn de măruntiş în cutia milei
aş fi trăit cu trupul ostenit de păcat
dar aş fi trăit
fără să ştiu ce înseamnă să mori în numele unui zeu de carton
îngeri apteri îmi sting lumânările cărnii lăsându-mă în bezna inutilităţii

scriu şi mă înalţ din mine însămi
mă înalţ tot mai sus
zmeu de hârtie cu sfori legate de mâinile bărbatului întors într-o copilărie furată

într-o zi mă voi prăbuşi în abisul propriilor mele cuvinte
şi moartea mă va privi cu chip de operă neterminată

femeie fără căpătâi

locuiesc într-o fotografie alb negru
chipuri groteşti sfredelesc timpul cu priviri goale
zâmbetul meu strâns în corsetul frivolităţii
al tău cu o haină de împrumut atârnându-i pe umeri

mi se face dor
„cum i se face dor unui ascet
în grota lui adesea de o pernă”
te ascund sub pleoape
la ora când haitele dezlegate ale întunericului
muşcă sfârcurile luminii până la sânge
îmi urmez gândurile în care aş vrea să dispar fără urmă
prin labirintul tăcerilor
până la capătul cusut între buze
nu demult încăpeam într-o singură inimă
acum nu ne mai încape întreg pământul

de mâine îmi voi aşterne patul într-o frunză de smochin
îmi voi alunga umbra
să ştie şi ea ce înseamnă o femeie fără căpătâi

Dumnezeul Dumnezeilor mei de femeie

am început să desenez moartea după chipul şi asemănarea mea
mai scundă cu o viaţă să o pot privi întotdeauna de sus

în cea de-a şaptea zi am plecat în prima călătorie iniţiatică
în rochia de mireasă pe care nu o purtasem niciodată
păream o fecioară de ceară trimisă la sacrificiu în altarul celor trei lumi
era linişte frig întuneric şi linişte
de parcă cineva lăsase toate uşile întâmplărilor deschise

camera din capătul inimii în lumina plânsă a candelei
un bărbat şi o femeie făceau dragoste
m-am ghemuit în tăcere ca un fetus de piatră în pântecul pământului
în poziţie inversă naşterii

în patul bărbatului nu va fi niciodată un loc gol
pentru el Dumnezeu este trupul căruia se închină cu trupul
Dumnezeul Dumnezeilor tăi de femeie

un drum mai puţin şi o moarte în plus

modus vivendi

bordelurile sunt feudele decadente ale umilinţei
între zidurile lor în fiecare zi e schimbarea la faţă a femeii
târfa nu îşi culcă niciodată sufletul în pat străin
buzele ei nu negociază întâlniri cu buzele bărbaţilor de ocazie
mâinile nu ştiu decât culoarea şi mirosul banilor
târfa nu rămâne niciodată
urmele trupului sunt împachetate în fiecare dimineaţă odată cu cearceafurile murdare
şi aruncate ca nişte obiecte de unică folosinţă

târfa nu rămâne nimănui
doar eu am rămas impregnată adânc în pielea bărbatului ca o pată de singurătate
"o pată care vorbeşte" despre trecere de la o margine la cealaltă

“fute şi du-te“ e un modus vivendi

Întâlnire în alb

Memoria nisipului

Întâlnire în oglindă

Strangers in the night

inima mea poartă o eşarfă de ametist

sunt dimineţi în care nu eşti şi nu ştiu unde să mă trezesc

ascult Giovanni Marradi
îmi aşez ploile pe muchia sufletului
ca nişte acrobaţi în echilibru perfect semnele din timpul apelor
între palmele tale un alt Dumnezeu tace
nu-mi spune de ce încep să îmi încolţească seminţe amare în urmele tălpilor

mă aşez în ferestrele ochilor străjuite cu gratii ruginite de cer
neliniştea îmi alunecă de pe chip în falduri calme
pe şolduri fâşia căderilor predestinate
părul meu se desprinde în şuviţe sălbăticite dinspre umeri spre sâni
dinspre sâni înspre coapse drumul mierii

diluviu de carne valuri înalte de sare şi viciu
pielea mea tremură în siajul privirilor tale

mă deguşti ca o cupă cu vin selecţionat din biotipul zeilor singuri
buzele tale leagă şi dezleagă liniile sângelui din destinul strugurilor
şi mă sorb pană la ultima lacrimă
un foc bengal mistuie toate fecioarele de abanos închise între tamplele tale
pe câmpiile trupurilor cai tineri în galop desfid povara frâului
transpirându-şi angoasele într-o goană turbată

mâine dimineaţă nu ştiu unde mă voi trezi
doar inima mea va purta o eşarfă de ametist
pentru a-şi ascunde vânătăile de pe gât

Aqua Vergine

No past, no future...

Desăvârşire barocă

sunt tristă
ca o crisalidă ce ştie că nu va avea niciodată aripi
ca un copac ce simte pe trunchi respiraţia fierbinte a joagărului
ca o mamă închisă în azilul mizer al minţii ei rătăcite
murmurând un cântec de leagăn solemn ca un cântec de îngropăciune

nu mai pot suporta mirosul plecărilor
mă spăl până la sânge de bărbatul ce mi s-a impregnat în piele

îmi aprind ţigara de cânepă fumându-mi neliniştile până la vârful unghiilor
aerul mă sufocă mă clatin
şi mă sprijin de mine ca de o fereastră deschisă

putini ştiu ce înseamnă să dormi cu noaptea întinsă de-a curmezişul peste trupul tău
să nu te mai poti întoarce de pe o parte pe cealaltă fără să îi simţi apăsarea
şi totuşi să strigi dimineţii să plece
de teamă că îţi vei vedea chipul zidit între cearcănele ei vineţii

nimeni nu ştie ce înseamnă să dormi cu inima învelită într-o filă ruptă din biblie
gândind că astfel Dumnezeu este mai aproape

tristeţea se strecoară între zidurile spitalului de urgenţă
ca umbra unei femei părăsite între cearceafurile bolnave de tăcere
rece şi goală îi simt buzele pe buze pe sâni
fac dragoste pentru ultima oară în trupul acesta

singurătatea cu esenţe de tămâie măr verde încălzite cu lemn de santal şi mosc alb
nu-şi dezminte desăvârşirea barocă