Anais

”scriitorii fac dragoste cu orice vor
adevărul este că numai aşa pot trăi în două direcţii diferite
am nevoie de două vieţi am două fiinţe
totul în afară de fericire e nevroză
nu cred decât în foc
viaţă
foc
niciodată moarte
foc şi viaţă
căldura zilei e ca o mână de bărbat pe un sân“

sunt Anais curtezana preferată a regilor parnasului
adorm întotdeauna la ora când copitele zorilor izbesc pragurile nopţilor de desfrâu
ghemuit lângă mine sforăie visul în care am fost odată fecioară
iubitul meu Henry îmi aşează o mână sub cap şi cealaltă între zodiile fierbinţi ale coapselor
nici în somn nu mai poate îndura depărtarea
îmi aminteşte ce scria nu demult şi zâmbeşte
“în singurătate şi în prietenia cu vinurile găsesc într-adevăr
mai multă voluptate decât în braţele albe şi dezgolite ale unei femei”
în prietenia cu nopţile mele viaţa este un prelung ţipăt de extaz pe buzele morţii

mintea este cheia de boltă a templului femeii
ea deschide larg uşile spre altarul orgasmului interior
lăsând lanţurile tuturor prejudecăţilor să cadă
sunt o femeie la fel ca oricare altă femeie
dar nu pot să trăiesc într-o lume normală ca o femeie normală
sunt drogul ce nu mi l-am injectat însă memoria sângelui păstrează delirul
sunt o insulă virgină pe care nu am călcat dar tălpile mele îi ştiu sălbăticia
sunt o nevrotică refuzând internarea în ospiciul cenuşiu al uzanţelor

teama de blestemul pământului nu m-a ţinut legată de coasta bărbaţilor
nici veşnicia nu mă va ţine captivă între zidurile de smoală încinsă
pe care vor apărea secvenţe din viitoarele mele vieţi placentare
voi continua să trăiesc în cotlonul cel mai întunecat din minţile lor
mă vor striga instinctual în fiecare femeie chiar dacă nu m-au avut niciodată
dar în locul meu ecoul propriului strigăt le va răspunde

” bărbaţilor eliberaţi femeia şi ea vi se va dărui întru totul“

Shadow's touch

cartogramă epidermică

sunt coloana sonoră de care a rămas agăţat
strigătul final dintr-un film prost
în sanatoriul de carne oasele tale se leagănă în balansoare albastre
alături o femeie te înveleşte cu nevrozele ei adulterine

sunt un sunet îngropat între rilurile unui disc de gramofon uzat
pentru un film prost cine să-ţi restituie banii daţi pe bilete
îmi decupez sufletul din pelicula care a rulat mereu cu sălile goale
şi îl ascund sub cămaşa fără nasturi a umbrei

o umbră pe care nimeni nu o poate acuza de complicitate la furt
nu are identitate şi nici domiciliu stabil

îl ascund de ruşinea de a fi recunoscut mereu
pe afişul unei alte singurătaţi
şi arătat cu degetul pe oriunde ar trece

ecran alb
o derulare înapoi pe buzele mele
orice străin în acest oraş este un alter ego al poetului Mircea Bârsilă
a striga în numele tuturor iubirilor neduse pană la capăt
a încerca să decriptezi inutila enigmă
din cartograma violacee scrisă cu dinţii de eros

în sanatoriul de carne oasele tale se leagănă în balansoare albastre
ca nişte inutile prelungiri ale cerului
alături o femeie te înveleşte cu nevrozele ei adulterine
zâmbeşte fără să ştie că în sanatoriul acela
nici măcar morţii nu sunt înmormântaţi creştineşte
sunt aruncaţi la groapa comună şi li se şterg minuţios urmele

a striga în numele tuturor iubirilor neduse pană la capăt
uneori cuvintele tale mă leagănă şi tot ele mă fac să tac
aşa cum tace o păpuşă de paie aruncată de un copil
ce a dezbrăcat-o din curiozitatea de a vedea ce are sub haine

în mine nu mai este loc de încă o prăbuşire
printre camioanele cu moloz
răsturnate pe străzile închise în suburbiile inimii
ecran alb
pentru un film prost cine să-ţi restituie banii daţi pe bilete

religia cărnii

timpul mă înfăşoară în jurul trupului până la sufocare
nu am unde să plec
la cine să mă întorc
la capătul inimii e douăzecişipatru februarie
mi-e frig
aşa de frig încât urlu dintre coaste ca întâia născută a lumii
în cel de-al douăzecişiultimul ceas al bărbatului

sunt nopţi în care despici întunericul până la os
te strecori ca un ucigaş plătit la locul crimei
mă cuprinzi între braţele alungite de povara tuturor femeilor părăsite în răspântii
sub sânul drept strigăt
pe sânul stâng tăcerea se ghemuieşte în căuşul palmei
nu e a mea tăcerea aceasta
nici femeia aceea nu sunt eu
bărbaţii care au iubit-o au fost întotdeauna ai altora

de la o vreme am învăţat să respect viaţa
nu îndrăznesc să o mai ating
o privesc de la distanţă deasupra tuturor întâmplărilor
şi alerg înspre fiecare dimineată cu privirea întoarsă peste umăr
cum alergam în copilărie de teamă să nu mă acopere umbra

nu mai ştiu cine sunt
îmi salut sângele cu deferenţă şi el se opreste în loc
îmi salut cunoscuţii dar ei trec speriaţi mai departe
n-o să înţeleg niciodată unde se grăbesc oamenii

de ce mă convertesc în religia efemeră a cărnii
înainte de fiecare moarte fără niciun Dumnezeu