îmi privesc tristeţea
sub pălăria neagră acelaşi chip
un rid şi un semn de plecare se ceartă pentru supremaţie în colţurile ochilor
e întotdeauna o singurătate distanţă între noi şi noi înşine
între întâmplările din care ne trezim ca după un somn lung
căutându-ne sufletele printre cearceafurile confuze
patul îngustează îndepărtările dintre oameni
“mireasma trupului de femeie
într-un schimb confidenţial de adrese
cu mirosul de fier al trupului de bărbat“
şi recipisa de bagaje pentru înapoiere
înghesuită în colţul stâng al cutiei poştale
cer dimineţii să arunce lumina ca o piatră
în tâmpla în care mi se sinucid gândurile
e o lapidare necesară
când te prosternezi cu veneraţie lanţului
când îţi prinzi în umeri braţe de lemn
le înveţi tot ce nu au ştiut mâinile tale
şi le laşi libere să umble prin lume
fără teama că vor prinde rădăcini în umbra bărbatului
între mine şi mine însămi moartea îşi adună înfrigurată genunchii la piept
miercuri, 21 iulie 2010
marți, 20 iulie 2010
ménage à trois
în fiecare minciună există un adevăr nerostit până la capăt
ziua în care nu îţi mai sunt îmi întinde orele până la încheieturile mâinilor
sângele mi se strânge în jurul inimii
ca sinucigaşilor frânghia în jurul gâtului
o altă femeie îşi înfige unghiile în nevrozele tale de poet singur
vrea să facă toate lucrurile pe care le face în mod firesc o femeie
în ferestre două gânduri înghesuite unul în celălalt
pe masă două ceşti un pahar cu vin şi o farfurie cu cenuşă
simte că cineva a murit aici nu demult
aerul i se face ghem între coaste
tace
şterge cu mâneca praful dintre umbrele noastre
şi tace
calcă prin toate nopţile prin care am trecut întotdeauna prea grăbiţi
ajunge la pat
e singurul lucru pe care îl mai are de făcut
îmi împachetează adânciturile coapselor odată cu cearşafurile
în care s-a tăvălit în fiecare noapte minciuna şi le aruncă
te dezbracă de mine de la suflet în jos
de la glezne în jos pământul
pătrunde în încăperile din care am fost repudiată
sângele tău îşi izbeşte fruntea de pereţii de carne a nestăpânire
inima mea se întoarce cu spatele
în capela albă se tace
tace şi trupul peste care aruncă primul pumn de pământ a uitare
o urmezi
după tine potopul
cine să ne îngroape când toti sfinţii sunt plecaţi din morţile noastre
ziua în care nu îţi mai sunt îmi întinde orele până la încheieturile mâinilor
sângele mi se strânge în jurul inimii
ca sinucigaşilor frânghia în jurul gâtului
o altă femeie îşi înfige unghiile în nevrozele tale de poet singur
vrea să facă toate lucrurile pe care le face în mod firesc o femeie
în ferestre două gânduri înghesuite unul în celălalt
pe masă două ceşti un pahar cu vin şi o farfurie cu cenuşă
simte că cineva a murit aici nu demult
aerul i se face ghem între coaste
tace
şterge cu mâneca praful dintre umbrele noastre
şi tace
calcă prin toate nopţile prin care am trecut întotdeauna prea grăbiţi
ajunge la pat
e singurul lucru pe care îl mai are de făcut
îmi împachetează adânciturile coapselor odată cu cearşafurile
în care s-a tăvălit în fiecare noapte minciuna şi le aruncă
te dezbracă de mine de la suflet în jos
de la glezne în jos pământul
pătrunde în încăperile din care am fost repudiată
sângele tău îşi izbeşte fruntea de pereţii de carne a nestăpânire
inima mea se întoarce cu spatele
în capela albă se tace
tace şi trupul peste care aruncă primul pumn de pământ a uitare
o urmezi
după tine potopul
cine să ne îngroape când toti sfinţii sunt plecaţi din morţile noastre
Abonați-vă la:
Postări (Atom)