sinceritate lapidată

m-ai alungat din cerul zdrenţăros
ca pe o evă a destrăbălării
din carnea mea tăcerile au ros
cum roade noaptea sfârcul înserării

m-am prăbuşit în golul dintre noi
cu vânturile firii împotrivă
când m-ai legat de umbră cu noroi
la stâlpul verităţii în derivă

nu m-ai ucis… poetele nu mor
dintr-o sinceritate lapidată
doar se închid o vreme-n lumea lor
scrutând întunecimea aşezată
în ochii pietrei grele de păcat

cu degetele plânse de cerneală
îşi fac din poezie zigurat
şi-un Dumnezeu în chip de îndoială

ceasuri potrivite niciodată la ora uitării

e unu fără tine în orologiul de sânge
tic - tac
secundele tac aproape de doi

ceasurile potrivite niciodată la ora uitării stau în buzunarul lui Chronos
vrem să ţinem iubirea aceasta între buze
cu dinţii s-o ţinem tu de o parte eu de cealaltă a formei ei colţuroase
timpul va rotunji toate culorile ţipătului din continuarea tristeţilor noastre
şi va rămane perfectă la fel ca toate întâmplările privite de departe

între trupurile noastre e o lagună în care cresc culturi de canabis
culegătoarele tale duc tăcerea sub unghii ale mele cară mere în sân
stai spate în spate cu umbra mea
întunericul îşi sprijină palmele pe conturul incert al umerilor
dezbrăcându-ne lumina până la epidermă
fac dragoste cu bărbatul ce l-ai ascuns mereu între coaste
de teama de a nu fi văzut iubind în trup străin
fac dragoste fără să ştiu a cui sunt
pentru ca nicio dimineaţă să nu fie ca o femeie
o femeie tânără al cărei bărbat se întoarce în zori obosit de la alta

iubirea este anestezia dinaintea morţii
nimeni nu ştie ce doză o face suportabilă zilei de după
numai pe mine poate să mă amorţească până la neuitare
doar când îmi vor deschide venele vei vedea această hemoragie de cer
până la ultima picătură de albastru
atunci îmi vei spune
"tot ce am iubit crezându-mă capabil
de o durere deplină
mă desparte acum la fel ca o prăpastie de mine însumi"

dar eu voi ţine cu dinţii de acelaşi capăt dat înălţării mele
voi ţine chiar şi atunci când la celălalt capăt nu va mai fi decât un ceas
"un ceas cu orele furate una câte una pentru a fi omorâte cu pietre"
am avut dintotdeauna o singură nevoie
nevoia de apartenenţă dăruindu-mă toată

judecata de apoi

prin trupul acesta nu mai trec oameni
din icoana încremenită în carne
o fecioară orantă înalţă spre cer ultimul Te Deum

umbre fără conştiinţa păcatului
urcă dealul golgotei purtându-şi crucile întoarse pe umeri
luciferi întrupaţi rostogolesc bolovani de foc pe povârnişul inimii
rând pe rând se prăbuşesc altarele luminii
strivind toate miresele din sânge
un fum adormit uneşte pământul dintre coaste şi cerul gurii
strigătul rătăceşte prin labirintul spaimei cu tălpile goale
nicio ieşire din iadul neştiut al femeii

pentru întâia dată sunt Dumnezeul
privind cu indiferenţă apocalipsa trupului
chemat cu toti morţii la judecata de apoi

"opera de trei parale"

scriu pentru a nu lasa noaptea să mi se întindă sub pleoape
negrul îşi revendică dreptul de proprietate legitim asupra privirilor cernite
scriu pentru a nu mai visa mereu acelaşi coşmar
coşmarul în care sunt fericită
ca o atalantă care aleargă
ispitită de merele din grădina hesperidelor

scriu cu sufletul despuiat de ultimul veşmânt
fără să-mi pese că răman goală în piaţa publică
nuditatea e doar o monedă de schimb

scriu cu sufletul învineţit de revoltă de durere de neputinţă
o biată narcomană inhalând fumul otrăvit din narghileaua spaimei
ţigara de foi în care răsuceam nu demult
un amestec halucinant de viaţă şi dragoste cu esenţe amare
a devenit un drog mult prea scump

lumina şi-a făcut din mine altar
îngenunchează cu fiecare înserare înainte de vreme
la dracu’ trebuia să-şi zidească o casă de toleranţă
oricum se oferă întunericului
la ora când cerul aruncă ultimul pumn de măruntiş în cutia milei
aş fi trăit cu trupul ostenit de păcat
dar aş fi trăit
fără să ştiu ce înseamnă să mori în numele unui zeu de carton
îngeri apteri îmi sting lumânările cărnii lăsându-mă în bezna inutilităţii

scriu şi mă înalţ din mine însămi
mă înalţ tot mai sus
zmeu de hârtie cu sfori legate de mâinile bărbatului întors într-o copilărie furată

într-o zi mă voi prăbuşi în abisul propriilor mele cuvinte
şi moartea mă va privi cu chip de operă neterminată

femeie fără căpătâi

locuiesc într-o fotografie alb negru
chipuri groteşti sfredelesc timpul cu priviri goale
zâmbetul meu strâns în corsetul frivolităţii
al tău cu o haină de împrumut atârnându-i pe umeri

mi se face dor
„cum i se face dor unui ascet
în grota lui adesea de o pernă”
te ascund sub pleoape
la ora când haitele dezlegate ale întunericului
muşcă sfârcurile luminii până la sânge
îmi urmez gândurile în care aş vrea să dispar fără urmă
prin labirintul tăcerilor
până la capătul cusut între buze
nu demult încăpeam într-o singură inimă
acum nu ne mai încape întreg pământul

de mâine îmi voi aşterne patul într-o frunză de smochin
îmi voi alunga umbra
să ştie şi ea ce înseamnă o femeie fără căpătâi