În oglindă

Albastrul copilăriei ( *** )

Albastrul copilăriei ( ** )

Joc baroc (George Stanca)

(Se dăruieşte...)



Absenteistă, brună şi frumoasă

cu părul salcie pletoasă

legat sofisticat

în coc

baroc

cu tine vreau să mă mai joc

să facem glume

să găsim rime

de-a puia gaia prin cercefărime

de-a v-aţi ascunselea prin perne

să-mi spui tâmpenii să-mi toci baliverne

ci hârjoneşte-mi întreg baldachinul

să curgă vinul

să-nceapă chinul !

să-nceapă mistere şi vrăji şi eresuri

căci tot te voi scoate din albe mătăsuri

îți scot muselina îți scot şi poplinul

apoi draperia şi tot baldachinul

te-acopere ele pe gol trupul tău

căci eu vagabond

căci tot eu

derbedeu

doresc să-ţi devor chiar textilele toate

cu ură de clasă, venin şi păcate.

Şi când te ia frigul de-aşa goliciune

te-acopăr cu trupul meu, tandră minune !

iar tu, încuibată, lipită de mine

ai să te simţi bine.

Ba, chiar foarte bine…

Unu, doi, trei...

Albastrul copilăriei ( * )

Pledoaria albului

Erotica tristeţii

Când buzele-ţi flămânde pe buze îmi coboară
sorbindu-mi în săruturi şi visul şi respirul,
în jocurile apei, ce trupu-mi împresoară
cu despletiri de alge, prefigurezi nadirul.

Când palma ta striveşte pe sânul stâng chemarea,
un şarpe de smaralde mi-alunecă prin oase,
spre lumea-i vegetală înşerpuind uitarea
nesfintelor nocturne la cumpănă rămase.

Când mă pătrunzi sălbatic, în nopţi aleatorii,
vin îngeri luciferici pletoric să răsfeţe
al humei pântec rodnic în ritmuri derizorii…
lascivă posedare! dar… de ce eu, tristeţe?

Chemări definitive

(Fiului meu)

Mă-nlănţuiesc chemări definitive,
secunde albe-n palma mea se cern,
mă simt murind încet pe când, fictive,
sincope de destin se zbat în stern.

Tăcerea mea naşte fecund tăcere,
dureri - rostogolindu-se bizar
în trunchi însemeţind trecute ere -
mă neclintesc în gând de drum stelar.

Când vine vremea, vreme o să-mi fie?
E prea târziu? E numai prea curând…
Şi lutul răscolit de veşnicie
se-ntoarce-n lut nemoarte indurând.

Mă desfrunzesc în trupul meu, străină,
dar… Cine, Doamne? Cine va veghea
mlădiţa însetată de lumină,
crescută ieri din rădăcina mea?

Dimineţi îngheţate

"Noapte de decemvrie" (Delir metempsihotic)

Vertebrele nocturne se frâng şi cad haotic,
în curcubeu apatic de fluturi opalini,
un nor descătuşează delir metempsihotic...
din ochii de cenuşă i se preling lumini...

De ce îţi rezemi fruntea de zidul casei mele,
tu nu auzi secunda cum urlă a târziu ?
Ferestrele sunt sparte şi nu mai au zăbrele,
iar vântul firii geme în sanctuar pustiu.

Nu vezi că şi smochinul în lemnul uşii plânge
de dorul înfloririi uitat în luna mai?
Că golul văruieşte pereţii albi cu sânge
şi decorează masa cu flori de mucegai ?

Nici că în patul tâmplei lumina-i muribundă
şi-n plete mi se face din ce în ce mai ger ?

Un negustor de gânduri încearcă să mă vândă
de umbră dezlegată, în târgul pauper…

Şi râde-a răzvrătire strângând în pumn arginţii
apoi deschide palma... din gestul indecis
încep încet să-mi cadă pe lespezile mintii...

Sunt treizeci de monede! Şi mă trezesc din vis...

Prostituata unei străzi de lux

La dracu’ azi cu gândurile care
mă-nchid în mine răscolind dureri,
îmi cer din minte drept de exilare
să mă clădesc din falsele-i tăceri.

Când mă conjugi strivit de începuturi,
în care timp verbal să mă zăresc?
Mă ţine braţul ploii-adânc în luturi…
Cum să te uit când nici nu-mi amintesc?

Când ape negre par să se reverse,
toxina visului cândva ucis
se răspândeşte-n zilele imerse
în profunzimi de ocru indecis.

Blestemul s-a rescris într-o idee,
secând un ţărm de vise în reflux…
şi n-ai să ştii ce-am fost: Destin? Femeie?
Prostituata unei străzi de lux?

Cromatica plecărilor (Drumul infernului)

Străluciri de opal dintre ceruri mai vin,
ochii noştri cerşesc nesfinţirii tain,
dar acvile de foc rup cu ghearele mov,
în fâşii, dimineţi, putrezite-n alcov.

Când în trupuri şi azi, un nevrotic “a fi”,
înhumează perfid îndelungi pribegii,
eu tăcerii iernând, te presimt cum îmi treci
printre coaste, malign, lancea orelor reci.

Dinspre suflet cerşind paradisul incert,
în golgote de timp să mă iert, să te iert,
simt în tâmple curgând infernal Acheron
şi în luntrea de gând mă aşteaptă Caron,

mă închină plecări, lumii umbrelor lungi,
 când în cer împietresc sorii tăi nibelungi.

Întoarcerea acasă

Trecut şi prezent

Motto:

Am închis uşile camerei ca să nu intre greşeala. Atunci adevărul m-a întrebat: Eu pe unde voi intra?
(Rabindranath Tagore) 


Adevărul… numai acceptând adevărul aşa cum mi se revelează voi putea afla cine sunt cu adevarat. Trebuie să încep să emit o nouă energie, mai pură, mai optimistă. Vibraţia eliberată de suferinţă nu o pot percepe însă, nu de puţine ori mi s-a spus că poate fi resimţită dincolo de mine. Conflictul cu sinele nu poate exista decât în interiorul timpului. Dincolo de timp sunt eu însămi, dragostea, regăsirea. Trebuie să caut în mine curajul de a-l cunoaşte pe Kairos, atemporalul, eternul. Încercând să scap de suferinţă crezând că voi fi salvată de iubire este o imensă greşeală. Nu-mi va aduce decât mai multă durere, mai multă confuzie. Şi totuşi mă simt atât de singură! Nici că ar fi putut cineva verbaliza mai coerent ce simt, ce gândesc şi ce întâmpin acum. Obositor şi fără sens. Dintr-o mare singurătate într-una şi mai mare. Singurătatea a ajuns să-mi fie cel mai obsedant tovaraş. E şi mai cumplit atunci când singurătatea e preferată companiei oamenilor ciobiţi şi urâţi sufleteşte, dominaţi doar de nevoia imperioasa de a-şi satisface necesităţile primare, instinctuale – foame, sete, somn, sex. Şi dacă fac şi dacă nu fac nimic, tot obsesiv este. Nu sunt nici măcar sumbră în ceea ce spun, ci absurdă. Aşa mă şi simt. Trecând dintr-un efemer într-altul, îmi pare totuşi că ceva se schimbă în mine.
Mi-au revenit în minte frânturi de amintiri fugare, secvenţiale, ce mi-au adus iarăşi lacrimi în ochi. Lacrimi de vinovăţie? Lacrimi de furie? Lacrimi de neîmplinire? Nu ştiu dacă voi găsi în mine resurse pentru a rosti cealaltă jumătate de adevăr. Pentru că nici măcar eu nu sunt în stare să înţeleg ce s-a întâmplat. A fost un joc? A fost iubire? A fost doar iluzia de dragoste ce am revărsat-o asupra unui bărbat? A meritat? Nu ştiu. Nu ştiu dacă nu cumva suferinţa de după nu a fost mai mult strigătul orgoliului rănit decât lacrima sufletului. Uneori am senzaţia că a fost o melodramă ieftină. O întâmplare de alcov. Alteori, că a fost, totuşi, iubire. Când voi reuşi să o spaţializez, să o determin şi să o definesc, când mă voi desprinde de fervorile trăite, voi încerca să vorbesc despre ea. Nu vreau acum, când sunt încă măcinată de îndoială, de întrebări la care nici măcar eu nu ştiu răspunsurile, să fac afirmaţii pe care ulterior să le contest. Dar îţi voi spune, cândva, totul. Dacă vom avea timp, dacă va exista timpul nostru.
Ce este straniu în toate acestea?
Voi, cei doi bărbaţi ai vieţii mele, trecut şi prezent, cunoscut şi necunoscut, vă asemănaţi în multe privinţe. El – prins într-un legământ al tăcerii între război şi temniţă, tu – un reputat jurnalist de război. Amândoi cu un trecut teribil, cu o viaţă trăită aproape de limită, cu moartea privindu-vă hidos, din umbră. Aceeaşi pasiune devoratoare pentru istorie. Legaţi – în moduri diferite însă – de misticism şi divin. Străini de nobleţea de a cere iertare, departe de generozitatea de a ierta. La fel de inteligenţi, la fel de sclipitori, la fel de impetuoşi, la fel de ironici, la fel de critici. Diferenţa? Tu ţi-ai canalizat inteligenţa alegând drumul sinuos şi deloc uşor al creaţiei. El s-a pierdut în nimic, s-a urâţit sufleteşte alegând să fugă şi să uite. S-a exilat conştient în depărtarea de dincolo de sine, în cea mai cruntă singurătate, în cea mai josnică risipire, în cele mai iluzorii trăiri… Eu, o femeie simplă, cu un trecut insignifiant, cu un prezent cenuşiu şi un viitor previzibil şi sumbru, sunt aruncată de destin între voi doi. Toate acestea mă sperie. El a descoperit în mine femeia – diamantul neşlefuit şi strălucirea spiritului. Tu – inegalabila frumuseţe şi sensibilitate a sufletului. Amândoi m-aţi intuit mai mult decât să mă cunoaşteţi. Mi-aţi reprosat orgoliul, vanitatea, mi-aţi atribuit cuvinte ce nu le-am rostit şi v-aţi grăbit, în aceeaşi manieră, să mă crucificaţi pentru ele. Simple coincidenţe?
Stau acum, în ceas târziu de noapte şi mă întreb dacă nu cumva mintea îmi joacă feste urâte şi tu nu eşti decât el, în altă formă de existenţă. Şi dacă nu eşti? Oare destinul este ciclic? Repet greşeala de a mă învârti în acelaşi cerc vicios, fără putinţă de scăpare? Simt cum mă cuprinde nebunia. Alerg bezmetic între “tu” şi “el” şi nu mă pot opri. Alerg cu teama în suflet, alerg disperată către nicăieri, acolo unde cuvintele voastre să nu mai poată ajunge. Ce se întâmplă cu mine? Ce mă atrage atât de obsesiv către tine? Vei fi judecătorul? Te-ai întruchipat din negurile nepătrunse să împlineşti blestemul? Care este sensul?
Cred că este momentul să reconsider trecutul pentru a putea accepta senin viitorul. Chiar dacă viitorul se conturează sumbru într-o lume în care nu m-am simţit niciodată în largul meu, căreia nu-i voi aparţine niciodată. Oare nu sunt eu însămi o inadaptată? Nu cumva m-am născut prea târziu în această lume?
Am alunecat. Am mai făcut câţiva paşi înapoi. Este iarăşi momentul unei regresii? Al unei ancorări solide în trecut pentru a-mi desluşi prezentul? Sau trebuie să închid uşa trecutului pentru a nu-i mai permite să mă bântuie? De ce mintea mea nu reuşeşte să aleagă calea către lumină şi împăcare? Până când voi fi tributară înţelegerii? De ce nu pot trece peste tot ce mi s-a întâmplat cu uşurinta cu care vântul spulberă frunzele fără viaţă ale copacilor?
Închei şirul gândurilor nopţii într-o tristeţe covârşitoare. Simt cum mă împrăştii în mii de uitări episodice, mă reîntregesc într-un tot aleatoriu şi apoi ciclul se reia cu o periodicitate egală şi monotonă. Un tăvălug imens ale cărui rostogoliri antrenează sentimente contradictorii. Sentimente şi trăiri ce devin, pe măsură ce timpul se scurge, incontrolabile. Nu-mi pot surmonta tristeţea… mă acoperă în întregime.
Orgolii fără sens, minciună, umilinţă, furie, îngustime morală şi spirituală ce nu ne lasă liber accesul dincolo de cuvinte.
Murim absurd.
Murim zadarnic.
Murim cu fiecare clipă ce trece.

Nelinişte în alb imaculat

să nu mă chemi iubite hăul strigă
neliniştii în alb imaculat
tu lanţului eşti ultima verigă
de care azi tăcut m-am dezlegat