am început să desenez moartea după chipul şi asemănarea mea
mai scundă cu o viaţă să o pot privi întotdeauna de sus
în cea de-a şaptea zi am plecat în prima călătorie iniţiatică
în rochia de mireasă pe care nu o purtasem niciodată
păream o fecioară de ceară trimisă la sacrificiu în altarul celor trei lumi
era linişte frig întuneric şi linişte
de parcă cineva lăsase toate uşile întâmplărilor deschise
camera din capătul inimii în lumina plânsă a candelei
un bărbat şi o femeie făceau dragoste
m-am ghemuit în tăcere ca un fetus de piatră în pântecul pământului
în poziţie inversă naşterii
în patul bărbatului nu va fi niciodată un loc gol
pentru el Dumnezeu este trupul căruia se închină cu trupul
Dumnezeul Dumnezeilor tăi de femeie
un drum mai puţin şi o moarte în plus
luni, 26 aprilie 2010
sâmbătă, 24 aprilie 2010
modus vivendi
bordelurile sunt feudele decadente ale umilinţei
între zidurile lor în fiecare zi e schimbarea la faţă a femeii
târfa nu îşi culcă niciodată sufletul în pat străin
buzele ei nu negociază întâlniri cu buzele bărbaţilor de ocazie
mâinile nu ştiu decât culoarea şi mirosul banilor
târfa nu rămâne niciodată
urmele trupului sunt împachetate în fiecare dimineaţă odată cu cearceafurile murdare
şi aruncate ca nişte obiecte de unică folosinţă
târfa nu rămâne nimănui
doar eu am rămas impregnată adânc în pielea bărbatului ca o pată de singurătate
"o pată care vorbeşte" despre trecere de la o margine la cealaltă
“fute şi du-te“ e un modus vivendi
între zidurile lor în fiecare zi e schimbarea la faţă a femeii
târfa nu îşi culcă niciodată sufletul în pat străin
buzele ei nu negociază întâlniri cu buzele bărbaţilor de ocazie
mâinile nu ştiu decât culoarea şi mirosul banilor
târfa nu rămâne niciodată
urmele trupului sunt împachetate în fiecare dimineaţă odată cu cearceafurile murdare
şi aruncate ca nişte obiecte de unică folosinţă
târfa nu rămâne nimănui
doar eu am rămas impregnată adânc în pielea bărbatului ca o pată de singurătate
"o pată care vorbeşte" despre trecere de la o margine la cealaltă
“fute şi du-te“ e un modus vivendi
marți, 20 aprilie 2010
luni, 19 aprilie 2010
inima mea poartă o eşarfă de ametist
sunt dimineţi în care nu eşti şi nu ştiu unde să mă trezesc
ascult Giovanni Marradi
îmi aşez ploile pe muchia sufletului
ca nişte acrobaţi în echilibru perfect semnele din timpul apelor
între palmele tale un alt Dumnezeu tace
nu-mi spune de ce încep să îmi încolţească seminţe amare în urmele tălpilor
mă aşez în ferestrele ochilor străjuite cu gratii ruginite de cer
neliniştea îmi alunecă de pe chip în falduri calme
pe şolduri fâşia căderilor predestinate
părul meu se desprinde în şuviţe sălbăticite dinspre umeri spre sâni
dinspre sâni înspre coapse drumul mierii
diluviu de carne valuri înalte de sare şi viciu
pielea mea tremură în siajul privirilor tale
mă deguşti ca o cupă cu vin selecţionat din biotipul zeilor singuri
buzele tale leagă şi dezleagă liniile sângelui din destinul strugurilor
şi mă sorb pană la ultima lacrimă
un foc bengal mistuie toate fecioarele de abanos închise între tamplele tale
pe câmpiile trupurilor cai tineri în galop desfid povara frâului
transpirându-şi angoasele într-o goană turbată
mâine dimineaţă nu ştiu unde mă voi trezi
doar inima mea va purta o eşarfă de ametist
pentru a-şi ascunde vânătăile de pe gât
ascult Giovanni Marradi
îmi aşez ploile pe muchia sufletului
ca nişte acrobaţi în echilibru perfect semnele din timpul apelor
între palmele tale un alt Dumnezeu tace
nu-mi spune de ce încep să îmi încolţească seminţe amare în urmele tălpilor
mă aşez în ferestrele ochilor străjuite cu gratii ruginite de cer
neliniştea îmi alunecă de pe chip în falduri calme
pe şolduri fâşia căderilor predestinate
părul meu se desprinde în şuviţe sălbăticite dinspre umeri spre sâni
dinspre sâni înspre coapse drumul mierii
diluviu de carne valuri înalte de sare şi viciu
pielea mea tremură în siajul privirilor tale
mă deguşti ca o cupă cu vin selecţionat din biotipul zeilor singuri
buzele tale leagă şi dezleagă liniile sângelui din destinul strugurilor
şi mă sorb pană la ultima lacrimă
un foc bengal mistuie toate fecioarele de abanos închise între tamplele tale
pe câmpiile trupurilor cai tineri în galop desfid povara frâului
transpirându-şi angoasele într-o goană turbată
mâine dimineaţă nu ştiu unde mă voi trezi
doar inima mea va purta o eşarfă de ametist
pentru a-şi ascunde vânătăile de pe gât
duminică, 18 aprilie 2010
Desăvârşire barocă
sunt tristă
ca o crisalidă ce ştie că nu va avea niciodată aripi
ca un copac ce simte pe trunchi respiraţia fierbinte a joagărului
ca o mamă închisă în azilul mizer al minţii ei rătăcite
murmurând un cântec de leagăn solemn ca un cântec de îngropăciune
nu mai pot suporta mirosul plecărilor
mă spăl până la sânge de bărbatul ce mi s-a impregnat în piele
îmi aprind ţigara de cânepă fumându-mi neliniştile până la vârful unghiilor
aerul mă sufocă mă clatin
şi mă sprijin de mine ca de o fereastră deschisă
putini ştiu ce înseamnă să dormi cu noaptea întinsă de-a curmezişul peste trupul tău
să nu te mai poti întoarce de pe o parte pe cealaltă fără să îi simţi apăsarea
şi totuşi să strigi dimineţii să plece
de teamă că îţi vei vedea chipul zidit între cearcănele ei vineţii
nimeni nu ştie ce înseamnă să dormi cu inima învelită într-o filă ruptă din biblie
gândind că astfel Dumnezeu este mai aproape
tristeţea se strecoară între zidurile spitalului de urgenţă
ca umbra unei femei părăsite între cearceafurile bolnave de tăcere
rece şi goală îi simt buzele pe buze pe sâni
fac dragoste pentru ultima oară în trupul acesta
singurătatea cu esenţe de tămâie măr verde încălzite cu lemn de santal şi mosc alb
nu-şi dezminte desăvârşirea barocă
ca o crisalidă ce ştie că nu va avea niciodată aripi
ca un copac ce simte pe trunchi respiraţia fierbinte a joagărului
ca o mamă închisă în azilul mizer al minţii ei rătăcite
murmurând un cântec de leagăn solemn ca un cântec de îngropăciune
nu mai pot suporta mirosul plecărilor
mă spăl până la sânge de bărbatul ce mi s-a impregnat în piele
îmi aprind ţigara de cânepă fumându-mi neliniştile până la vârful unghiilor
aerul mă sufocă mă clatin
şi mă sprijin de mine ca de o fereastră deschisă
putini ştiu ce înseamnă să dormi cu noaptea întinsă de-a curmezişul peste trupul tău
să nu te mai poti întoarce de pe o parte pe cealaltă fără să îi simţi apăsarea
şi totuşi să strigi dimineţii să plece
de teamă că îţi vei vedea chipul zidit între cearcănele ei vineţii
nimeni nu ştie ce înseamnă să dormi cu inima învelită într-o filă ruptă din biblie
gândind că astfel Dumnezeu este mai aproape
tristeţea se strecoară între zidurile spitalului de urgenţă
ca umbra unei femei părăsite între cearceafurile bolnave de tăcere
rece şi goală îi simt buzele pe buze pe sâni
fac dragoste pentru ultima oară în trupul acesta
singurătatea cu esenţe de tămâie măr verde încălzite cu lemn de santal şi mosc alb
nu-şi dezminte desăvârşirea barocă
Yams sau de ce pierdem uneori
îmi este aşa dor uneori încât îmi simt gândurile
topindu-se ca un golem de ceară sub privirile cerului
patruzeci de zile am rătăcit drumul căutând-o pe Lethe
din prundişul palmelor sale să beau apa iertării n-am găsit-o
nici pe tine nu te-am găsit
doar pasărea aceea albă venea în fiecare zi întotdeauna la ora trei
se rotea de trei ori în jurul meu măturând aerul până la ultima nelinişte
se aşeza pe umărul stâng îmi ciugulea de pe buze trei boabe de smirnă
şi zbura fără să privească în urmă
nu mai dorm tată nu mai dorm
de şaisprezece ani stă salvarea la poartă cu motorul pornit
sirena urlă a pustiu şi a neînchinare
vrea să te ia în fiecare miez de noapte
mă priveşti nu-mi spui nimic şi pleci cu mama
lângă tine mai e o femeie îmbrăcată în negru
n-am mai văzut-o niciodată la noi în casă
rămân singură mă fac ghem într-un colţ şi le rog să nu mi te ducă
rochiţa îmi va rămâne mică până te vei întoarce
de la o vreme stau pe treptele bisericii şi joc yams cu femeia în negru
mă mint că eu sunt cea care aruncă zarurile
într-o zi am pierdut până şi banii de pâine şi am mizat copilul din pântec
am pierdut tot în ziua aceea tot
mai am doar o cruce pe care nu e scris niciun nume
ea râde mă ameninţă că mă va câştiga şi pe mine într-o zi
eu o privesc fix în ochi şi îi spun
hai sictir proasto nu de tine îmi este mie frică
de şaisprezece ani stă la poartă o salvare cu motorul pornit
topindu-se ca un golem de ceară sub privirile cerului
patruzeci de zile am rătăcit drumul căutând-o pe Lethe
din prundişul palmelor sale să beau apa iertării n-am găsit-o
nici pe tine nu te-am găsit
doar pasărea aceea albă venea în fiecare zi întotdeauna la ora trei
se rotea de trei ori în jurul meu măturând aerul până la ultima nelinişte
se aşeza pe umărul stâng îmi ciugulea de pe buze trei boabe de smirnă
şi zbura fără să privească în urmă
nu mai dorm tată nu mai dorm
de şaisprezece ani stă salvarea la poartă cu motorul pornit
sirena urlă a pustiu şi a neînchinare
vrea să te ia în fiecare miez de noapte
mă priveşti nu-mi spui nimic şi pleci cu mama
lângă tine mai e o femeie îmbrăcată în negru
n-am mai văzut-o niciodată la noi în casă
rămân singură mă fac ghem într-un colţ şi le rog să nu mi te ducă
rochiţa îmi va rămâne mică până te vei întoarce
de la o vreme stau pe treptele bisericii şi joc yams cu femeia în negru
mă mint că eu sunt cea care aruncă zarurile
într-o zi am pierdut până şi banii de pâine şi am mizat copilul din pântec
am pierdut tot în ziua aceea tot
mai am doar o cruce pe care nu e scris niciun nume
ea râde mă ameninţă că mă va câştiga şi pe mine într-o zi
eu o privesc fix în ochi şi îi spun
hai sictir proasto nu de tine îmi este mie frică
de şaisprezece ani stă la poartă o salvare cu motorul pornit
"Joc secund"
(Tatălui prea devreme plecat…)
Pe tâmpla desfrunzită cununi de spini şi-a pus
şi-n lumea fulgurată de crunte anateme,
primind cu-nfrigurare sărutul din apus,
îi mai tresar pe chip, lumini, din vreme-n vreme.
Din crengile uscate, cu semne de negare,
cianoticele frunze, alunecând în volte,
îngenunchează-n lut a tristă închinare,
prefigurând îngheţul zadarnicei revolte.
Te mai presimt în trama bătrânului copac,
dar lutul nechemării multiplică fecund
sfârşiri în mine, tată, iar gândurile-mi tac
în trupu-n care moartea e doar un "joc secund".
Pe tâmpla desfrunzită cununi de spini şi-a pus
şi-n lumea fulgurată de crunte anateme,
primind cu-nfrigurare sărutul din apus,
îi mai tresar pe chip, lumini, din vreme-n vreme.
Din crengile uscate, cu semne de negare,
cianoticele frunze, alunecând în volte,
îngenunchează-n lut a tristă închinare,
prefigurând îngheţul zadarnicei revolte.
Te mai presimt în trama bătrânului copac,
dar lutul nechemării multiplică fecund
sfârşiri în mine, tată, iar gândurile-mi tac
în trupu-n care moartea e doar un "joc secund".
sâmbătă, 17 aprilie 2010
La Goulue ( Încă o noapte ratată )
nu pot să mai tac trebuie să vă mărturisesc sunt o curvă
nu-mi refuz niciodată extazul de teamă că mi s-ar striga curvo
nu de puţine ori limbile despicate ale bărbaţilor mi-au şuierat cuvântul ăsta la ureche
asta şi sunt o curvă şi ce-i cu asta
sunt o femeie ca milioane de alte femei priviţi-ne şi veţi vedea
cu ce ne deosebim eu şi bătrâna florăreasă
stăm la acelasi colţ de stradă să facem bani
ea pentru pâine eu pentru a nu fi întreţinută
ea vinde bărbaţilor flori eu le vând iluzii
în seara asta m-am oprit pe Rue de Moulin
sunt La Goulue şi beau absint cu Toulouse Lautrec
el mă priveste şi îmi spune că îi place noaptea dintre coapsele mele
noaptea aceea pe care a vrut s-o aşeze pe şevalet cu susul în jos
dar nu a reuşit niciodată să-i pătrundă esenţa
eşti beat îi spun râzând el tace şi mă priveste îndelung
vede că pe chipul meu a început să se topească ceara
pleacă îmi strigă nu eşti decât o altă proastă spoită
îmi ridic blana argintie din banii făcuţi noaptea prin hoteluri ieftine şi ies
cine dracu m-a pus artiştii văd întotdeauna imperfecţiunile
încă o noapte ratată îmi spun n-am avut noroc
nu mi-a plăcut prea tare să îmi desfac picioarele
dar toţi bărbaţii au vrut să intre mă rog după un timp a început să-mi placă
asta sunt o târfă
"obiect pentru o noapte şi dacă a fost frumos şi pentru următoarea"
dar să ştiţi viaţa asta e cea mai mare curvă
zadarnic mi-am deschis sufletul nimeni n-a vrut să intre acolo
nu-mi refuz niciodată extazul de teamă că mi s-ar striga curvo
nu de puţine ori limbile despicate ale bărbaţilor mi-au şuierat cuvântul ăsta la ureche
asta şi sunt o curvă şi ce-i cu asta
sunt o femeie ca milioane de alte femei priviţi-ne şi veţi vedea
cu ce ne deosebim eu şi bătrâna florăreasă
stăm la acelasi colţ de stradă să facem bani
ea pentru pâine eu pentru a nu fi întreţinută
ea vinde bărbaţilor flori eu le vând iluzii
în seara asta m-am oprit pe Rue de Moulin
sunt La Goulue şi beau absint cu Toulouse Lautrec
el mă priveste şi îmi spune că îi place noaptea dintre coapsele mele
noaptea aceea pe care a vrut s-o aşeze pe şevalet cu susul în jos
dar nu a reuşit niciodată să-i pătrundă esenţa
eşti beat îi spun râzând el tace şi mă priveste îndelung
vede că pe chipul meu a început să se topească ceara
pleacă îmi strigă nu eşti decât o altă proastă spoită
îmi ridic blana argintie din banii făcuţi noaptea prin hoteluri ieftine şi ies
cine dracu m-a pus artiştii văd întotdeauna imperfecţiunile
încă o noapte ratată îmi spun n-am avut noroc
nu mi-a plăcut prea tare să îmi desfac picioarele
dar toţi bărbaţii au vrut să intre mă rog după un timp a început să-mi placă
asta sunt o târfă
"obiect pentru o noapte şi dacă a fost frumos şi pentru următoarea"
dar să ştiţi viaţa asta e cea mai mare curvă
zadarnic mi-am deschis sufletul nimeni n-a vrut să intre acolo
Abonați-vă la:
Postări (Atom)