ca și cum

lili(ana) filişan – întemeietorul de ziduri (a doua venire a apocalipsei)

flashbook: lili(ana) filişan – întemeietorul de ziduri (a dou...: Mântuire prin păcatul trufiei*

Rafinamentul este prima calitate care se evidenţiază la orice lectură atentă a poeziei Lilianei Fi...

* * *

Amantlâcul are în chintesenţa lui cea mai parşivă iluzie. Iluzia îndrăgostirii. Nu este decât o evadare temporară din iadul conjugal. Când carnea se plictiseşte se termină dragostea. Rămâne doar o masă amorfă ce îşi adună sângele de pe taraba ieftină a minciunii.

* *

Viaţa este doar o târfă ieftină şi frigidă. În schimbul unei fericiri carnale efemere, plătită deseori cu un preţ exorbitant nu îţi oferă decât un orgasm mimat.

cântec de plecare

unde eşti spune-mi unde eşti tată

umbra mea înspre cer e plecată

lângă pat geme surd o lopată

şi nu ştii cât de frică mi-e tată

glasul tău glasul beznei îngână

gura mea s-a umplut cu ţărână

un smochin mi-a crescut dintr-o mână

din cealaltă un braţ de fântână

într-un colţ un copil se închină

ochii grei îmi plesnesc de lumină

carnea mea e de carne străină

dinspre ziua ce n-o să mai vină

Dumnezeu sapă şanţuri de sânge

într-un pântec de mamă şi plânge

niciodată duminică

dragostea este aidoma morţii

nu am privit-o niciodată în ochi ci întoarsă din oglinzile celuilalt
cu uimirea copilului ce îşi întâlnește prima dată chipul în reflexia apelor

merg prin viaţă cu ochii închişi

cu un înger pe umărul drept

pe umărul stâng desaga tot mai grea a iubirilor neduse până la capăt

m-am înstrăinat întotdeauna dinspre trup înspre suflet

cu teama că nici măcar sângele nu îmi mai aparţine

printre vestigiile tuturor prăbuşirilor în mine însămi

pe locul în care ar fi trebuit să rămâi

moartea îşi strânge genunchii la piept a înfrigurare

în fiecare copac din care m-am desprins a existat o arcă
trimisă de Dumnezeu pe ultimul ţărm
ultimul semn din visul lui Noe
în fiecare a şaptea zi
niciodată duminică

moartea ca o cerere în căsătorie

pleci la ora când dimineaţa se foieşte în aşternuturi

trăgându-şi lumina peste umeri
degetele tale orbesc înainte de ultimul gest

rămân de cealaltă parte a zilei

securea soarelui îmi judecă gleznele
de parcă ar mai fi ceva de judecat în istoria paşilor pierduţi

ultima noapte ghemuită între coapse ca un fetus avortat
chiureta spaimei îmi scobeşte pântecul până la semnul naşterii
timpul picură în roşu indecis printre bandaje

dacă te-ai fi întors ai fi înţeles că nu am putut decât să accept
moartea ca o cerere în căsătorie

namaste

“accept starea ta de om cât şi pe a mea

mă plec în faţa divinităţii din fiecare dintre noi şi o cinstesc
accept egalitatea noastră spirituală absolută ca fiinţe
cum accept că fiecare dintre noi uită cine suntem”

îmi poţi lua tot
tot ce dăm lumii nu ne mai aparţine
privirile mele vor sta în genunchi sub pleoapele tale
cuvintele mele îţi vor coase tăcerile între buze până la sânge
până la numele pe care îl vei striga a îndurare
în fiecare din nopţile în care nu vei mai putea străbate
îndepărtările de semnul naşterii tale
îţi vei întoarce carnea pe dos şi te vei căuta cu mâinile mele
nu vei mai şti unde începi tu
unde sfârşeşc eu

va veni o zi când vei spune rămas bun somnului
încercând să te lepezi de mine
îţi vei căra spaimele spre capătul inimii
precum nebunul pietrele lucidităţii spre turnul minţii lui rătăcite
îţi vei chema sângele dar el va alerga speriat departe de tine
te vei închina într-un trup în care şi Dumnezeu se întoarce cu spatele

din oglindă te va privi o străină
agăţat de buzele ei un singur cuvânt
îţi va aminti că nu poţi striga viaţa altuia cu numele tău

namaste

“L is for Love”

dimineţi cu tălpile zdrelite de umblet aiurea
cu mâinile mele întinate le descui îndurările
şi alerg spre tine ca înspre icoana ultimei rătăciri
alerg
alerg nebuneşte
cu teama că trupul meu nu mai poate ascunde răvăşirea
şi o va striga cu primul foşnet al sângelui

alerg
alerg
alerg şi cad
şi mă ridic
în numele blestemului de a fi femeie

dimineţi cu buze învineţite de absenţă
ascult George Davidson
“L is for Love”
ne întâlnim în mijlocul fiecărui gând ce ne însumează îndepărtările
mă agăţ de tine cu disperarea muribundului de ultima fărâmă de viaţă
cu disperarea umbrei de risipirea în întuneric
cu disperarea de a şti că drumul nu a început şi nu va sfârşi
în patul în care mi-ai dezbrăcat singurătatea până la semnul naşterii
un deceniu de viaţă în minus
decalogul neîntâmplărilor tale îmi consfinţeşte păcatul

lasă-ţi dragostea să vină la mine!
“mă voi preface orb şi am să vin cu braţul întins să-ţi mângâi chipul”

partaj

nu mă întreba nimic 
ia tot ce vrei din ce a mai rămas
lasă-mi doar tăcerea cea de toate zilele
greşelile mele şi iertate greşelile greşiţilor mei
dar să nu uiţi
trage lumina după tine când pleci
nu vreau să mă mai trezesc dimineaţă

Universuri paralele

"Uneori umbrele din viaţa noastră apar doar pentru că stăm chiar în calea luminii." 
(Ralph Waldo Emerson)

În oglindă

Albastrul copilăriei ( *** )

Albastrul copilăriei ( ** )

Joc baroc (George Stanca)

(Se dăruieşte...)



Absenteistă, brună şi frumoasă

cu părul salcie pletoasă

legat sofisticat

în coc

baroc

cu tine vreau să mă mai joc

să facem glume

să găsim rime

de-a puia gaia prin cercefărime

de-a v-aţi ascunselea prin perne

să-mi spui tâmpenii să-mi toci baliverne

ci hârjoneşte-mi întreg baldachinul

să curgă vinul

să-nceapă chinul !

să-nceapă mistere şi vrăji şi eresuri

căci tot te voi scoate din albe mătăsuri

îți scot muselina îți scot şi poplinul

apoi draperia şi tot baldachinul

te-acopere ele pe gol trupul tău

căci eu vagabond

căci tot eu

derbedeu

doresc să-ţi devor chiar textilele toate

cu ură de clasă, venin şi păcate.

Şi când te ia frigul de-aşa goliciune

te-acopăr cu trupul meu, tandră minune !

iar tu, încuibată, lipită de mine

ai să te simţi bine.

Ba, chiar foarte bine…

Unu, doi, trei...