Au revenit simptomele bolii. Absorbită până la ultima celulă de ceea ce simţeam, uitasem de ceva timp de ea.
Simt că tot trupul mi se dezintegrează, doar braţele îmi mai atârnă, inerte, legate parcă de nişte sfori pe care El a uitat să le mişte. Sunt îngrozitor de obosită. Nu ştiu ce doare mai mult… senzaţia asta de descompunere sau senzaţia “palmelor de hârtie”. Nu pot ţine nimic în mâini. Degetele sunt chircite şi dureroase. Voi sfârşi fără să mai pot simţi bucuria atingerii… Ce glumă sinistră… eu, acest univers centrat pe axa verbului a simţi, îmi pierd însăşi punctul de echilibru…
Îmi amintesc frânturi din poemele mele mai vechi…
“mâinile mele,
inutilele mele mâini,
ce nu au învăţat a prinde vreodată…”
“îmi înalţ mâinile întru ceruri,
mâinile mele albe, încă frumoase,
pe care se preling dimineţile golite de cuvinte…”
“eu sunt femeia aceea, Doamne,
femeia aceea
ce nu a strâns niciodată pumnii a mânie…”
Cred, acum, că nu întâmplător mi-am privit atât de obsesiv mâinile. A fost ca o premoniţie… Ştiam, undeva în mine, ce urma să se întâmple. Întotdeauna am ştiut…
Stau la birou desculţă cu tălpile direct pe pardoseală. Mi-e frig. Tremur. Tremurul devine aproape imposibil de controlat. Încerc să nu mă ridic până nu voi duce gândul până la capăt. Abia îmi pot mişca degetele pe tastatură, doare până la os fiecare literă. Dar trebuie să termin.
E un proverb chinezesc care spune : “cei care se iubesc încap într-un bol de ceai, cei care nu, nu încap nici pe întreg pământul…” Nu ne ajunge pământul, deşi, am fi încăput cu tot cu cer şi cu Dumnezeu. Tu ai fost dintotdeauna acolo, iar eu, mereu dincolo de tine, ispăşind păcatul, sau blestemul…
Am crezut că te voi putea îngropa alături de o jumătate din mine, plecând la drum cu ce am mai rămas… cu jumătatea pe care nu am fost în stare să o arăt, despre care nu am putut să spun cuiva, vreodată. Urâţenia… grotescul jumătăţii privegheate de oastea îngerilor atei…
Toate celelalte se împrăştie în noapte, în noaptea inutilului ce îmi cuprinde umerii într-o îmbrăţişare înfrigurată. Frica mă transformă în copil… mă ghemuiesc în mine căutând mângâierea. O mângâiere ce nu va mai exista niciodată.
Te-ai aşezat la un infinit de cuvinte distanţă de noi…
sâmbătă, 28 aprilie 2012
Cerşindu-mă în umbra de cer ce ne desparte...
Ştiam că depărtarea nicicând nu se împarte,
dar te-am iubit… departe, de mine prea departe…
Adânc presimt căderea din zbor ciuntit în umăr,
străină sunt de tine, de mine mai străină
şi-n palmele-ncleştate în jocul de lumină
întunecări fugare am început să număr.
Tristeţea redeschide ştiute coridoare,
devreme e plecarea, întoarcerea târzie,
îmbrac singurătatea pe dos să nu se ştie
că-n pântec de femeie se naşte şi se moare…
Şi-am să rămân cu mine, de mine mai departe,
cerşindu-mă în umbra de cer ce ne desparte…
dar te-am iubit… departe, de mine prea departe…
Adânc presimt căderea din zbor ciuntit în umăr,
străină sunt de tine, de mine mai străină
şi-n palmele-ncleştate în jocul de lumină
întunecări fugare am început să număr.
Tristeţea redeschide ştiute coridoare,
devreme e plecarea, întoarcerea târzie,
îmbrac singurătatea pe dos să nu se ştie
că-n pântec de femeie se naşte şi se moare…
Şi-am să rămân cu mine, de mine mai departe,
cerşindu-mă în umbra de cer ce ne desparte…
Ieri, între alb şi negru
Deşi mai doare încă distanţa dintre noi,/ alt drum ţi-atinge paşii rătăcitori prin ploi/ şi sângerează Timpul pe umărul tău stâng,/ în semn întors de cruce, pe care îngeri plâng.
În umbra coapsei albe păstrezi, abia ştiut,/ stigmatul nesfinţirii şi-al buzelor de lut…/ şi ţi-am rămas în pântec, închis între tăceri,/ ca în travaliul spaimei să mă renaşti din Ieri…
Sunt distanţe şi distanţe/ ce pun gândurilor ştanţe…/ Tainele întunecării/ se adună-n palma zării,/ se despart la ţărmul mării,/ dorm sub semnul întrebării…/ Adunate la un loc/ şi legate-n nod de joc,/ cu fir roşu de noroc,/ spicele de gând se coc…
Pe chipul mângâiat de erosul divin,/ curg lacrimi ce preschimbă din nou apa în vin,/ dar trupul ce rodeşte din răutatea lumii,/ străin îţi va rămâne în necredinta humii…/ că i-ai legat pe glezne cătuşele tăcerii/ şi-n ruginite lanţuri i-ai strâns pe braţe Ierii…
A mai rămas pe ţărm un vis închis în scoică,/ legat cu două zale de lanţ din Timp Târziu,/ când am plecat la poluri în nălucindă troică,/ fără de-ntârziere şi fără vizitiu…
Nelinişti colţuroase nerotunjite încă,/ se mai desprind din drumul săpat cândva în stâncă/ şi cad în asfinţitul acelui Timp în care,/ rostogoleam secunde în sfere de culoare…
gri – noroc,
roşu – foc,
alb – copac,
negru… tac…
Ai fi putut, ştii bine, o mână să întinzi…/ ai fi aflat Înaltul de dincolo de grinzi…/ Şi de-ai fi fost chiar plânsul ce şi-a găsit lăcaş/ în trupul meu, iubite… te-aş fi păstrat şi te-aş…
Şi, Doamne, câte încă ai fi putut să faci!/ Aş fi întors şi Timpul… dar numai să nu-mi taci!
Proporţia de aur? Divinul numărul phi…/ cu Beethoven şi Mozart, Schubert şi Debussy./ Azi şi-a pierdut vioara Bătrânul Lutier,/ şi păpădia plânge în palma lui Dürer…
În lumea ta rotundă, (a fi sau a nu fi)/ şi-a săvârşit lucrarea celebrul Mister PI…/ Când armonia cântă o lume în spirală,/ în cercul tău rămâne o umbră bicefală…
Când între subiect şi predicat, acordul/ nu e făcut pe coarda aceleiaşi viori,/ când unul este sudul şi celălalt e nordul/ iar calea jumătate e-n umbra unei ciori,/ când eu mă-ntorc spre tine şi tu mereu spui: ’’Mâine!’’…/ Cum să-mpărţim iubite acelaşi colţ de pâine?
Mi-ar fi plăcut lumină să-ţi fie-n ochii orbi/ şi taina nerostirii pe buze să îmi sorbi…/ În leagăn crud, de alge, copilă să mă culci…/ să mă trezeşti femeie… să mă iubeşti şi-atunci/ ai fi aflat în mine nadir dar şi zenit…/ dar niciodată însă… un Christ îmbătrânit…
Un Christ îmbătrânit? Hidoasă blasfemie!/ Şi între joc şi taină… ce cruntă ironie!
Dacă îţi place jocul/ cu-o mie de culori/ nu ştii că uneori/ poţi să te joci focul?
Se joacă Azi copila şi ei ce poţi să-i ceri?/ Femeia ta de humă e înzidită-n Ieri…
În umbra coapsei albe păstrezi, abia ştiut,/ stigmatul nesfinţirii şi-al buzelor de lut…/ şi ţi-am rămas în pântec, închis între tăceri,/ ca în travaliul spaimei să mă renaşti din Ieri…
Sunt distanţe şi distanţe/ ce pun gândurilor ştanţe…/ Tainele întunecării/ se adună-n palma zării,/ se despart la ţărmul mării,/ dorm sub semnul întrebării…/ Adunate la un loc/ şi legate-n nod de joc,/ cu fir roşu de noroc,/ spicele de gând se coc…
Pe chipul mângâiat de erosul divin,/ curg lacrimi ce preschimbă din nou apa în vin,/ dar trupul ce rodeşte din răutatea lumii,/ străin îţi va rămâne în necredinta humii…/ că i-ai legat pe glezne cătuşele tăcerii/ şi-n ruginite lanţuri i-ai strâns pe braţe Ierii…
A mai rămas pe ţărm un vis închis în scoică,/ legat cu două zale de lanţ din Timp Târziu,/ când am plecat la poluri în nălucindă troică,/ fără de-ntârziere şi fără vizitiu…
Nelinişti colţuroase nerotunjite încă,/ se mai desprind din drumul săpat cândva în stâncă/ şi cad în asfinţitul acelui Timp în care,/ rostogoleam secunde în sfere de culoare…
gri – noroc,
roşu – foc,
alb – copac,
negru… tac…
Ai fi putut, ştii bine, o mână să întinzi…/ ai fi aflat Înaltul de dincolo de grinzi…/ Şi de-ai fi fost chiar plânsul ce şi-a găsit lăcaş/ în trupul meu, iubite… te-aş fi păstrat şi te-aş…
Şi, Doamne, câte încă ai fi putut să faci!/ Aş fi întors şi Timpul… dar numai să nu-mi taci!
Proporţia de aur? Divinul numărul phi…/ cu Beethoven şi Mozart, Schubert şi Debussy./ Azi şi-a pierdut vioara Bătrânul Lutier,/ şi păpădia plânge în palma lui Dürer…
În lumea ta rotundă, (a fi sau a nu fi)/ şi-a săvârşit lucrarea celebrul Mister PI…/ Când armonia cântă o lume în spirală,/ în cercul tău rămâne o umbră bicefală…
Când între subiect şi predicat, acordul/ nu e făcut pe coarda aceleiaşi viori,/ când unul este sudul şi celălalt e nordul/ iar calea jumătate e-n umbra unei ciori,/ când eu mă-ntorc spre tine şi tu mereu spui: ’’Mâine!’’…/ Cum să-mpărţim iubite acelaşi colţ de pâine?
Mi-ar fi plăcut lumină să-ţi fie-n ochii orbi/ şi taina nerostirii pe buze să îmi sorbi…/ În leagăn crud, de alge, copilă să mă culci…/ să mă trezeşti femeie… să mă iubeşti şi-atunci/ ai fi aflat în mine nadir dar şi zenit…/ dar niciodată însă… un Christ îmbătrânit…
Un Christ îmbătrânit? Hidoasă blasfemie!/ Şi între joc şi taină… ce cruntă ironie!
Dacă îţi place jocul/ cu-o mie de culori/ nu ştii că uneori/ poţi să te joci focul?
Se joacă Azi copila şi ei ce poţi să-i ceri?/ Femeia ta de humă e înzidită-n Ieri…
Întâiul drum şi drumul de pe urmă
Eram cândva un drum spre nicăieri,
înşerpuit bizar prin vechea urbe,
ce-şi întorcea un capăt înspre ieri
împovărat de-atatea zile curbe.
Am fost apoi un drum desperecheat
până şi piatra parcă mă uitase
de câte veşnicii am aşteptat,
împrăfuind în pragul unei case.
Am fost o vreme drumul nimănui
şi nopţile mă dăltuiau în beznă,
nu-nţelegeam de ce lumină nu-i
să-mi curăţe noroiul de pe gleznă.
Un călător, pe drumul orişicui,
văzând cum capătul spre cer se curmă
m-a înălţat, să fiu doar drumul lui,
întâiul drum şi drumul de pe urmă...
înşerpuit bizar prin vechea urbe,
ce-şi întorcea un capăt înspre ieri
împovărat de-atatea zile curbe.
Am fost apoi un drum desperecheat
până şi piatra parcă mă uitase
de câte veşnicii am aşteptat,
împrăfuind în pragul unei case.
Am fost o vreme drumul nimănui
şi nopţile mă dăltuiau în beznă,
nu-nţelegeam de ce lumină nu-i
să-mi curăţe noroiul de pe gleznă.
Un călător, pe drumul orişicui,
văzând cum capătul spre cer se curmă
m-a înălţat, să fiu doar drumul lui,
întâiul drum şi drumul de pe urmă...
luni, 23 aprilie 2012
Îmbrăţişaţi, dansând printre cuvinte
Din noaptea ce-ncepuse să mă doară/ n-a mai rămas decât un zor de zi,/ eu mă grăbeam să plec ultima oară,/ tu, întuneric, ai uitat să vii...
*
Să nu-mi spui “întuneric”, să nu-mi spui…/ M-am furişat adeseori la tine,/ când somnul vesperalelor ruine/ se agăţa în ochii tăi căprui/ şi nopţii tale i-am rămas aproape/ veghindu-te de dincolo de pleoape.
*
De dincolo de pleoape, doar timpul ne veghează/ şi-n rana mea adâncă lumina-i o ruină,/ eu sunt învinsul însuşi, tu nu ai nicio vină,/ când totul se destramă, nimic nu mai contează...
De nopţii mele i-ai rămas aproape,/ ţi-aş spune "mulţumesc", dar cine-s eu?/ Un vagabond trecând pe străzi mereu,/ în căutarea nu ştiu cărei soapte...
*
Am fost acolo… ştii şi tu, cum ştii,/ că doi pribegi uitaţi cândva pe drum,/ doar în răscrucea nopţilor pustii,/ îşi întâlnesc iar umbrele de scrum…/ Nu-mi mulţumi… doar fă-mi în tine casă/ şi ţine-mă cât timpul mă mai lasă…
*
În mine ai popas, dar nu ai casă.../ nici eu nu am în lumea asta loc/ şi sincer cred şi fără echivoc,/ că de pribegi lui Dumnezeu nu-i pasă.
*
Când vom pleca acestui univers,/ purtaţi de diligenţele de ceaţă,/ să iei din tot ce-am scris măcar un vers,/ să mă trezeşti cu el în altă viaţă.
Când, dezbracaţi de trupuri, tu şi eu,/ vom rătăci tărâmuri siderale,/ ne vor conduce către Dumnezeu/ alaiul de “minciuni fundamentale”.
Şi ai să vezi că dincolo de ploi,/ se va găsi un loc şi pentru noi…
*
Deja eu m-am născut în altă lume/ şi te trezesc cu versuri, cum mi-ai spus,/ dar parcă timpul curge descompus/ şi nu e nimeni altul să ne-ndrume.
Şi iarăşi viaţă stearpă, iarăşi moarte,/iubire rătăcită printre stele/ şi vise îngipsate-ntre atele/ şi-apropiaţi vom fi aşa departe…
Şi ai să vezi că pentru noi nu-i loc,/ suntem doar piesele ce ies din joc…
*
Cuprinde-mă în braţe să-mi uit teama/ că drumul meu se-apropie de cer,/ chiar dacă ştiu că doar a mea e drama,/ te cer tristeţii mele prizonier.
Tu cere-mi tâmpla să înmugurească,/ pe umăru-ţi, copac de vânt crescut,/ că pietrele din albia lumească/ m-au însetat de verde nenăscut…
Din lumea-n despletire de culoare/ Aşteaptă-mă! Sunt gata de plecare!
*
Cum să închizi în sipetul tău mic/ atâta disperare câtă port,/ atâta moarte vie, deşi-s mort/ şi-atâtea naşteri date pe nimic?
În braţe ne-am cuprins deja demult;/ dar parcă e un dans cu mult prea trist,/ eu sunt rebel, bolnav şi antichrist/ şi tu îmi dărui şi mai mult tumult.
Nu noi suntem acum, aici, de vină/ că noaptea ne-a lăsat fără lumină.
*
Eu te-am cuprins cu tot ce ţi se-ntâmplă/ nu-i vina mea şi nici a ta nu-i vina/ că ne-am găsit… şi tâmplă lângă tâmplă/ mai ascultăm cum creşte-n noi lumina./ Şi-n clipa-n care moartea va pătrunde,/ imperiul ars, de carne şi de sânge,/ trezind adâncul limpezit în unde,/ în lungi convulsii cerul s-o răsfrânge.
Când ne-om trezi, din vise lucifere,/ scântei arzând vor stărui sub pleoape,/ înstrălucind în ruguri efemere,/ neliniştea acestei nopţi, aproape/ şi dansul nostru trist dintre cuvinte/ şi-mbrăţisarea ultimei secunde…
De vei cerşi aducerii aminte,/ zâmbind la pieptul tău mă voi ascunde.
*
Când morţile sub piele ne-or pătrunde/ nu vor găsi în noi decât pustiu/ şi vor pleca spre-un alt tărâm mai viu/ să-l bântuie cu umbre muribunde.
Ne vom trezi cândva pe-o altă sferă,/ chip însetat de viaţă lângă chip,/ scriindu-ne cu note de nisip/ pe altă partitură efemeră.
Un arbore ciudat crescând în stele.../ Noi prinşi în taina altei închisori,/ tu îi vei fi coroana grea de flori,/ iar eu ceva din crengile-i rebele.
Şi vom rodi aşa în noaptea lumii,/ uitând de carnea dureroasă-a humii.
*
E-n orologiu ultimul “bing - bang”/ în noaptea zămislirilor oculte.../ Secunde siderale stau s-asculte/ cum cade timpul între Yin si Yang...
E noaptea hărăzită, de hazard.../ Amirosind în nări profund ispita,/ caii de gând, zvârlind spre cer copita,/ desfid povara frâielor ce-i ard...
Ne-a proorocit în alb, cândva, kaballa:/ ’’Sunteţi născuţi să nu purtaţi zăbala!’’
Adrian Manolache & Liliana Filişan
*
Să nu-mi spui “întuneric”, să nu-mi spui…/ M-am furişat adeseori la tine,/ când somnul vesperalelor ruine/ se agăţa în ochii tăi căprui/ şi nopţii tale i-am rămas aproape/ veghindu-te de dincolo de pleoape.
*
De dincolo de pleoape, doar timpul ne veghează/ şi-n rana mea adâncă lumina-i o ruină,/ eu sunt învinsul însuşi, tu nu ai nicio vină,/ când totul se destramă, nimic nu mai contează...
De nopţii mele i-ai rămas aproape,/ ţi-aş spune "mulţumesc", dar cine-s eu?/ Un vagabond trecând pe străzi mereu,/ în căutarea nu ştiu cărei soapte...
*
Am fost acolo… ştii şi tu, cum ştii,/ că doi pribegi uitaţi cândva pe drum,/ doar în răscrucea nopţilor pustii,/ îşi întâlnesc iar umbrele de scrum…/ Nu-mi mulţumi… doar fă-mi în tine casă/ şi ţine-mă cât timpul mă mai lasă…
*
În mine ai popas, dar nu ai casă.../ nici eu nu am în lumea asta loc/ şi sincer cred şi fără echivoc,/ că de pribegi lui Dumnezeu nu-i pasă.
*
Când vom pleca acestui univers,/ purtaţi de diligenţele de ceaţă,/ să iei din tot ce-am scris măcar un vers,/ să mă trezeşti cu el în altă viaţă.
Când, dezbracaţi de trupuri, tu şi eu,/ vom rătăci tărâmuri siderale,/ ne vor conduce către Dumnezeu/ alaiul de “minciuni fundamentale”.
Şi ai să vezi că dincolo de ploi,/ se va găsi un loc şi pentru noi…
*
Deja eu m-am născut în altă lume/ şi te trezesc cu versuri, cum mi-ai spus,/ dar parcă timpul curge descompus/ şi nu e nimeni altul să ne-ndrume.
Şi iarăşi viaţă stearpă, iarăşi moarte,/iubire rătăcită printre stele/ şi vise îngipsate-ntre atele/ şi-apropiaţi vom fi aşa departe…
Şi ai să vezi că pentru noi nu-i loc,/ suntem doar piesele ce ies din joc…
*
Cuprinde-mă în braţe să-mi uit teama/ că drumul meu se-apropie de cer,/ chiar dacă ştiu că doar a mea e drama,/ te cer tristeţii mele prizonier.
Tu cere-mi tâmpla să înmugurească,/ pe umăru-ţi, copac de vânt crescut,/ că pietrele din albia lumească/ m-au însetat de verde nenăscut…
Din lumea-n despletire de culoare/ Aşteaptă-mă! Sunt gata de plecare!
*
Cum să închizi în sipetul tău mic/ atâta disperare câtă port,/ atâta moarte vie, deşi-s mort/ şi-atâtea naşteri date pe nimic?
În braţe ne-am cuprins deja demult;/ dar parcă e un dans cu mult prea trist,/ eu sunt rebel, bolnav şi antichrist/ şi tu îmi dărui şi mai mult tumult.
Nu noi suntem acum, aici, de vină/ că noaptea ne-a lăsat fără lumină.
*
Eu te-am cuprins cu tot ce ţi se-ntâmplă/ nu-i vina mea şi nici a ta nu-i vina/ că ne-am găsit… şi tâmplă lângă tâmplă/ mai ascultăm cum creşte-n noi lumina./ Şi-n clipa-n care moartea va pătrunde,/ imperiul ars, de carne şi de sânge,/ trezind adâncul limpezit în unde,/ în lungi convulsii cerul s-o răsfrânge.
Când ne-om trezi, din vise lucifere,/ scântei arzând vor stărui sub pleoape,/ înstrălucind în ruguri efemere,/ neliniştea acestei nopţi, aproape/ şi dansul nostru trist dintre cuvinte/ şi-mbrăţisarea ultimei secunde…
De vei cerşi aducerii aminte,/ zâmbind la pieptul tău mă voi ascunde.
*
Când morţile sub piele ne-or pătrunde/ nu vor găsi în noi decât pustiu/ şi vor pleca spre-un alt tărâm mai viu/ să-l bântuie cu umbre muribunde.
Ne vom trezi cândva pe-o altă sferă,/ chip însetat de viaţă lângă chip,/ scriindu-ne cu note de nisip/ pe altă partitură efemeră.
Un arbore ciudat crescând în stele.../ Noi prinşi în taina altei închisori,/ tu îi vei fi coroana grea de flori,/ iar eu ceva din crengile-i rebele.
Şi vom rodi aşa în noaptea lumii,/ uitând de carnea dureroasă-a humii.
*
E-n orologiu ultimul “bing - bang”/ în noaptea zămislirilor oculte.../ Secunde siderale stau s-asculte/ cum cade timpul între Yin si Yang...
E noaptea hărăzită, de hazard.../ Amirosind în nări profund ispita,/ caii de gând, zvârlind spre cer copita,/ desfid povara frâielor ce-i ard...
Ne-a proorocit în alb, cândva, kaballa:/ ’’Sunteţi născuţi să nu purtaţi zăbala!’’
Adrian Manolache & Liliana Filişan
“Celei care minte”
De ne-om reîntâlni cândva pe drum
şi-ai să mă vezi plângând, să nu te doară!
În ochi m-a înţepat un spin de fum,
din rugul stins sub tălpi, în primăvară.
Când în ştiutul marş de nenoroc,
vei asculta secundele cum cântă,
Thanatos îmi va ţese-n fir de foc,
hieratici crini pe voalul meu de nuntă.
Când vei păşi, pierdut, tărâmul mut,
pe care tot ce-i rău, cu răul piere,
să nu mă strigi, Miresele de lut,
plângând, mă pregătesc de Înviere.
Şi de rămâi Mireselor târzii,
în nopţile aducerii aminte
şi-ai să auzi: “Nu te-am iubit!” să ştii
că-i glasul stins al “Celei care minte”…
şi-ai să mă vezi plângând, să nu te doară!
În ochi m-a înţepat un spin de fum,
din rugul stins sub tălpi, în primăvară.
Când în ştiutul marş de nenoroc,
vei asculta secundele cum cântă,
Thanatos îmi va ţese-n fir de foc,
hieratici crini pe voalul meu de nuntă.
Când vei păşi, pierdut, tărâmul mut,
pe care tot ce-i rău, cu răul piere,
să nu mă strigi, Miresele de lut,
plângând, mă pregătesc de Înviere.
Şi de rămâi Mireselor târzii,
în nopţile aducerii aminte
şi-ai să auzi: “Nu te-am iubit!” să ştii
că-i glasul stins al “Celei care minte”…
Te Deum
Tatăl nostru care eşti în ceruri,
când rugăciunea flăcării mă-ntoarce
în lutul ars, îmi înzidesc chilie
din tot ce-a fost şi tot ce-o să mai fie,
să nu mai simt cum mă pândeşte Parce.
sfinţească-se numele Tău,
vie împărăţia Ta,
facă-se voia Ta,
precum în cer,
aşa şi pe pământ.
când trec prin mine capete de poduri
şi îmi străbat pustiul spre lumină,
hierofanţi mă ispitesc, străină,
să leg pământ de cer cu şapte noduri.
Nu mă lăsa pierdută în ispită,
când foc păgân îmi fumegă în vatră,
cu flacără albastru céruléum,
înalţ spre Tine ultimul Te Deum
în asprul drum al carelor de piatră.
joi, 19 aprilie 2012
sâmbătă, 14 aprilie 2012
luni, 9 aprilie 2012
Interior ( *** )
Cronos
„ Privesc în oglindă
cel ce spune
ca aş
fi eu
străin
mă
priveşte
dintr-un alt anotimp
împietrit
între semne. „
(Titus Andronic)
joi, 5 aprilie 2012
miercuri, 4 aprilie 2012
luni, 2 aprilie 2012
Plecare spre niciunde
 |
Mă înspăimântă gândul plecării spre niciunde, din casa părăsită, în ceas târziu de noapte... Când jumătate drumul sub pas mi se ascunde şi mi-a rămas, iubite, străin pe jumătate cum să îţi plec? Şi unde? Sub baldachinul negru, dorm clipele-mpreună, Morpheus le aşează pe tâmple anateme, iar paşii întâmplarii însinguraţi răsună într-un ungher de suflet... Iubite nu te teme şi prinde-mă de mână să alergăm spre ceruri, de cer desculţi... Nu-mi pasă! Doar lasă-mă cu tine, cât timpul mă mai lasă! |
Abonați-vă la:
Postări (Atom)