Deşi mai doare încă distanţa dintre noi,/ alt drum ţi-atinge paşii rătăcitori prin ploi/ şi sângerează Timpul pe umărul tău stâng,/ în semn întors de cruce, pe care îngeri plâng.
În umbra coapsei albe păstrezi, abia ştiut,/ stigmatul nesfinţirii şi-al buzelor de lut…/ şi ţi-am rămas în pântec, închis între tăceri,/ ca în travaliul spaimei să mă renaşti din Ieri…
Sunt distanţe şi distanţe/ ce pun gândurilor ştanţe…/ Tainele întunecării/ se adună-n palma zării,/ se despart la ţărmul mării,/ dorm sub semnul întrebării…/ Adunate la un loc/ şi legate-n nod de joc,/ cu fir roşu de noroc,/ spicele de gând se coc…
Pe chipul mângâiat de erosul divin,/ curg lacrimi ce preschimbă din nou apa în vin,/ dar trupul ce rodeşte din răutatea lumii,/ străin îţi va rămâne în necredinta humii…/ că i-ai legat pe glezne cătuşele tăcerii/ şi-n ruginite lanţuri i-ai strâns pe braţe Ierii…
A mai rămas pe ţărm un vis închis în scoică,/ legat cu două zale de lanţ din Timp Târziu,/ când am plecat la poluri în nălucindă troică,/ fără de-ntârziere şi fără vizitiu…
Nelinişti colţuroase nerotunjite încă,/ se mai desprind din drumul săpat cândva în stâncă/ şi cad în asfinţitul acelui Timp în care,/ rostogoleam secunde în sfere de culoare…
gri – noroc,
roşu – foc,
alb – copac,
negru… tac…
Ai fi putut, ştii bine, o mână să întinzi…/ ai fi aflat Înaltul de dincolo de grinzi…/ Şi de-ai fi fost chiar plânsul ce şi-a găsit lăcaş/ în trupul meu, iubite… te-aş fi păstrat şi te-aş…
Şi, Doamne, câte încă ai fi putut să faci!/ Aş fi întors şi Timpul… dar numai să nu-mi taci!
Proporţia de aur? Divinul numărul phi…/ cu Beethoven şi Mozart, Schubert şi Debussy./ Azi şi-a pierdut vioara Bătrânul Lutier,/ şi păpădia plânge în palma lui Dürer…
În lumea ta rotundă, (a fi sau a nu fi)/ şi-a săvârşit lucrarea celebrul Mister PI…/ Când armonia cântă o lume în spirală,/ în cercul tău rămâne o umbră bicefală…
Când între subiect şi predicat, acordul/ nu e făcut pe coarda aceleiaşi viori,/ când unul este sudul şi celălalt e nordul/ iar calea jumătate e-n umbra unei ciori,/ când eu mă-ntorc spre tine şi tu mereu spui: ’’Mâine!’’…/ Cum să-mpărţim iubite acelaşi colţ de pâine?
Mi-ar fi plăcut lumină să-ţi fie-n ochii orbi/ şi taina nerostirii pe buze să îmi sorbi…/ În leagăn crud, de alge, copilă să mă culci…/ să mă trezeşti femeie… să mă iubeşti şi-atunci/ ai fi aflat în mine nadir dar şi zenit…/ dar niciodată însă… un Christ îmbătrânit…
Un Christ îmbătrânit? Hidoasă blasfemie!/ Şi între joc şi taină… ce cruntă ironie!
Dacă îţi place jocul/ cu-o mie de culori/ nu ştii că uneori/ poţi să te joci focul?
Se joacă Azi copila şi ei ce poţi să-i ceri?/ Femeia ta de humă e înzidită-n Ieri…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu