Îmbrăţişaţi, dansând printre cuvinte

Din noaptea ce-ncepuse să mă doară/ n-a mai rămas decât un zor de zi,/ eu mă grăbeam să plec ultima oară,/ tu, întuneric, ai uitat să vii...

*

Să nu-mi spui “întuneric”, să nu-mi spui…/ M-am furişat adeseori la tine,/ când somnul vesperalelor ruine/ se agăţa în ochii tăi căprui/ şi nopţii tale i-am rămas aproape/ veghindu-te de dincolo de pleoape.

*

De dincolo de pleoape, doar timpul ne veghează/ şi-n rana mea adâncă lumina-i o ruină,/ eu sunt învinsul însuşi, tu nu ai nicio vină,/ când totul se destramă, nimic nu mai contează...
De nopţii mele i-ai rămas aproape,/ ţi-aş spune "mulţumesc", dar cine-s eu?/ Un vagabond trecând pe străzi mereu,/ în căutarea nu ştiu cărei soapte...

*

Am fost acolo… ştii şi tu, cum ştii,/ că doi pribegi uitaţi cândva pe drum,/ doar în răscrucea nopţilor pustii,/ îşi întâlnesc iar umbrele de scrum…/ Nu-mi mulţumi… doar fă-mi în tine casă/ şi ţine-mă cât timpul mă mai lasă…

*

În mine ai popas, dar nu ai casă.../ nici eu nu am în lumea asta loc/ şi sincer cred şi fără echivoc,/ că de pribegi lui Dumnezeu nu-i pasă.

*

Când vom pleca acestui univers,/ purtaţi de diligenţele de ceaţă,/ să iei din tot ce-am scris măcar un vers,/ să mă trezeşti cu el în altă viaţă.
Când, dezbracaţi de trupuri, tu şi eu,/ vom rătăci tărâmuri siderale,/ ne vor conduce către Dumnezeu/ alaiul de “minciuni fundamentale”.
Şi ai să vezi că dincolo de ploi,/ se va găsi un loc şi pentru noi…

*

Deja eu m-am născut în altă lume/ şi te trezesc cu versuri, cum mi-ai spus,/ dar parcă timpul curge descompus/ şi nu e nimeni altul să ne-ndrume.
Şi iarăşi viaţă stearpă, iarăşi moarte,/iubire rătăcită printre stele/ şi vise îngipsate-ntre atele/ şi-apropiaţi vom fi aşa departe…
Şi ai să vezi că pentru noi nu-i loc,/ suntem doar piesele ce ies din joc…

*

Cuprinde-mă în braţe să-mi uit teama/ că drumul meu se-apropie de cer,/ chiar dacă ştiu că doar a mea e drama,/ te cer tristeţii mele prizonier.
Tu cere-mi tâmpla să înmugurească,/ pe umăru-ţi, copac de vânt crescut,/ că pietrele din albia lumească/ m-au însetat de verde nenăscut…
Din lumea-n despletire de culoare/ Aşteaptă-mă! Sunt gata de plecare!

*

Cum să închizi în sipetul tău mic/ atâta disperare câtă port,/ atâta moarte vie, deşi-s mort/ şi-atâtea naşteri date pe nimic?
În braţe ne-am cuprins deja demult;/ dar parcă e un dans cu mult prea trist,/ eu sunt rebel, bolnav şi antichrist/ şi tu îmi dărui şi mai mult tumult.
Nu noi suntem acum, aici, de vină/ că noaptea ne-a lăsat fără lumină.

*

Eu te-am cuprins cu tot ce ţi se-ntâmplă/ nu-i vina mea şi nici a ta nu-i vina/ că ne-am găsit… şi tâmplă lângă tâmplă/ mai ascultăm cum creşte-n noi lumina./ Şi-n clipa-n care moartea va pătrunde,/ imperiul ars, de carne şi de sânge,/ trezind adâncul limpezit în unde,/ în lungi convulsii cerul s-o răsfrânge.
Când ne-om trezi, din vise lucifere,/ scântei arzând vor stărui sub pleoape,/ înstrălucind în ruguri efemere,/ neliniştea acestei nopţi, aproape/ şi dansul nostru trist dintre cuvinte/ şi-mbrăţisarea ultimei secunde…
De vei cerşi aducerii aminte,/ zâmbind la pieptul tău mă voi ascunde.

*

Când morţile sub piele ne-or pătrunde/ nu vor găsi în noi decât pustiu/ şi vor pleca spre-un alt tărâm mai viu/ să-l bântuie cu umbre muribunde.
Ne vom trezi cândva pe-o altă sferă,/ chip însetat de viaţă lângă chip,/ scriindu-ne cu note de nisip/ pe altă partitură efemeră.
Un arbore ciudat crescând în stele.../ Noi prinşi în taina altei închisori,/ tu îi vei fi coroana grea de flori,/ iar eu ceva din crengile-i rebele.
Şi vom rodi aşa în noaptea lumii,/ uitând de carnea dureroasă-a humii.

*

E-n orologiu ultimul “bing - bang”/ în noaptea zămislirilor oculte.../ Secunde siderale stau s-asculte/ cum cade timpul între Yin si Yang...
E noaptea hărăzită, de hazard.../ Amirosind în nări profund ispita,/ caii de gând, zvârlind spre cer copita,/ desfid povara frâielor ce-i ard...
Ne-a proorocit în alb, cândva, kaballa:/ ’’Sunteţi născuţi să nu purtaţi zăbala!’’




Adrian Manolache & Liliana Filişan