Eram cândva un drum spre nicăieri,
înşerpuit bizar prin vechea urbe,
ce-şi întorcea un capăt înspre ieri
împovărat de-atatea zile curbe.
Am fost apoi un drum desperecheat
până şi piatra parcă mă uitase
de câte veşnicii am aşteptat,
împrăfuind în pragul unei case.
Am fost o vreme drumul nimănui
şi nopţile mă dăltuiau în beznă,
nu-nţelegeam de ce lumină nu-i
să-mi curăţe noroiul de pe gleznă.
Un călător, pe drumul orişicui,
văzând cum capătul spre cer se curmă
m-a înălţat, să fiu doar drumul lui,
întâiul drum şi drumul de pe urmă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu