Atavism primordial

În ceasul când păcatul originar mă cheamă
noaptea-mi îmbracă trupul de patimi cu un şal
de hialine doruri, ţesut cu nod de teamă
şi îmi refuză clipa în rutul temporal.

Când nesupusa Lilith mai râde-a răzvrătire
şi cerul îl despică demonicu-i orgasm,
durut mereu în coastă de grea dumnezeire
Adam se adânceşte în cruntul lui marasm.

Şi mărul încă zace, în necredinţa humii,
muşcat cu dinţi de fiară… şi Dumnezeu a vrut,
din cea dintâi secundă de facere a lumii,
să dăinuiască schisma prisosului de lut…

Un trup de fum… Et misit soporem in Adamum

O noapte cu tine şi Toulouse-Lautrec

Îmi arcuiesc privirea spre ultimul dezastru,
în curcubeu de sare deasupra zilei când
rupt din înalt cu teamă, în gene, tremurând,
se agăţa acelaşi vituperat albastru.


În cerul dintre tâmple nesomn îmi e şi larmă
şi gândul meu te strânge în chingi de diamant,
să te păstrez în sânge, contemplativ amant,
nevroticei dorinţe de-a fi mai sus de karmă.


Când între alb şi negru tăceri se desfăşoară,
mi se prostituează culorile şi trec
Rue des Moulins în grabă… secunde se petrec
în noaptea-ntinsă leneş pe şevalet de ceară,


ca un tablou excentric, semnat Toulouse-Lautrec.

Sunset

pasăre cu suflet de femeie

numai pe strada sforii este mereu întâi aprilie

mă furişez în bastionul tăcerilor tale ca un hoţ de buzunare cu mâinile tăiate
escaladez parapetul zidului de strajă înălţat deasupra contraforţilor de beton ai cuvintelor
fleşele încruntate îmi despică tâmplele
îmi las gândurile pe umerii ascuţiţi ai pietrelor să le poarte până la destrămare
cine să ştie cât duce un suflet de piatră
piatra făcută bucăţi rămâne tot piatră
nu mi-am vândut sufletul dar el m-a vândut ca pe o zdreanţă în târgul săracilor

mi-e teamă
e teama aceea incertă a virginei de a se afla goală în faţa bărbatului ce o va face femeie
femeia lui
”a fost dureros să devin femeie este încă
dar nu voi înceta să devin ceea ce sunt“
viaţa mea e dincolo de cuadratura patului în care m-ai dezbrăcat până la semnul naşterii
şi m-ai crucificat în numele dragostei
în dimineaţa de după aerul îmbătrânea între buzele noastre
iubito îmi spuneai iubito
tăceam
te priveam şi tăceam
cuvintele îţi erau ca o haină împrumutată
minciunii nu îi mai ajungeau palmele până la mânecile înstrăinării

nu s-a luminat niciodată de dragoste între noi
chiar dacă trupurile încleştate au lovit pântecul nopţilor până la învineţire

nu mă mai minţi
ridică-mă din tine
şi aruncă-mă de pe parapetul zidului de strajă înălţat deasupra contraforţilor de beton ai cuvintelor
nu-ţi fie teamă
nu te voi striga pe nume
nu voi privi înapoi
nu voi muri
sunt doar o ”pasăre cu suflet de femeie“

Silent morning

Never look back!