"Uneori umbrele din viaţa noastră apar doar pentru că stăm chiar în calea luminii."
(Ralph Waldo Emerson)
marți, 24 iulie 2012
Universuri paralele
"Uneori umbrele din viaţa noastră apar doar pentru că stăm chiar în calea luminii."
(Ralph Waldo Emerson)
luni, 28 mai 2012
duminică, 20 mai 2012
sâmbătă, 19 mai 2012
miercuri, 16 mai 2012
Joc baroc (George Stanca)
(Se dăruieşte...)
Absenteistă, brună şi frumoasă
cu părul salcie pletoasă
legat sofisticat
în coc
baroc
cu tine vreau să mă mai joc
să facem glume
să găsim rime
de-a puia gaia prin cercefărime
de-a v-aţi ascunselea prin perne
să-mi spui tâmpenii să-mi toci baliverne
ci hârjoneşte-mi întreg baldachinul
să curgă vinul
să-nceapă chinul !
să-nceapă mistere şi vrăji şi eresuri
căci tot te voi scoate din albe mătăsuri
îți scot muselina îți scot şi poplinul
apoi draperia şi tot baldachinul
te-acopere ele pe gol trupul tău
căci eu vagabond
căci tot eu
derbedeu
doresc să-ţi devor chiar textilele toate
cu ură de clasă, venin şi păcate.
Şi când te ia frigul de-aşa goliciune
te-acopăr cu trupul meu, tandră minune !
iar tu, încuibată, lipită de mine
ai să te simţi bine.
Ba, chiar foarte bine…
Absenteistă, brună şi frumoasă
cu părul salcie pletoasă
legat sofisticat
în coc
baroc
cu tine vreau să mă mai joc
să facem glume
să găsim rime
de-a puia gaia prin cercefărime
de-a v-aţi ascunselea prin perne
să-mi spui tâmpenii să-mi toci baliverne
ci hârjoneşte-mi întreg baldachinul
să curgă vinul
să-nceapă chinul !
să-nceapă mistere şi vrăji şi eresuri
căci tot te voi scoate din albe mătăsuri
îți scot muselina îți scot şi poplinul
apoi draperia şi tot baldachinul
te-acopere ele pe gol trupul tău
căci eu vagabond
căci tot eu
derbedeu
doresc să-ţi devor chiar textilele toate
cu ură de clasă, venin şi păcate.
Şi când te ia frigul de-aşa goliciune
te-acopăr cu trupul meu, tandră minune !
iar tu, încuibată, lipită de mine
ai să te simţi bine.
Ba, chiar foarte bine…
duminică, 13 mai 2012
sâmbătă, 12 mai 2012
miercuri, 9 mai 2012
Erotica tristeţii
Când buzele-ţi flămânde pe buze îmi coboară
sorbindu-mi în săruturi şi visul şi respirul,
în jocurile apei, ce trupu-mi împresoară
cu despletiri de alge, prefigurezi nadirul.
Când palma ta striveşte pe sânul stâng chemarea,
un şarpe de smaralde mi-alunecă prin oase,
spre lumea-i vegetală înşerpuind uitarea
nesfintelor nocturne la cumpănă rămase.
Când mă pătrunzi sălbatic, în nopţi aleatorii,
vin îngeri luciferici pletoric să răsfeţe
al humei pântec rodnic în ritmuri derizorii…
lascivă posedare! dar… de ce eu, tristeţe?
sorbindu-mi în săruturi şi visul şi respirul,
în jocurile apei, ce trupu-mi împresoară
cu despletiri de alge, prefigurezi nadirul.
Când palma ta striveşte pe sânul stâng chemarea,
un şarpe de smaralde mi-alunecă prin oase,
spre lumea-i vegetală înşerpuind uitarea
nesfintelor nocturne la cumpănă rămase.
Când mă pătrunzi sălbatic, în nopţi aleatorii,
vin îngeri luciferici pletoric să răsfeţe
al humei pântec rodnic în ritmuri derizorii…
lascivă posedare! dar… de ce eu, tristeţe?
Chemări definitive
(Fiului meu)
Mă-nlănţuiesc chemări definitive,
secunde albe-n palma mea se cern,
mă simt murind încet pe când, fictive,
sincope de destin se zbat în stern.
Tăcerea mea naşte fecund tăcere,
dureri - rostogolindu-se bizar
în trunchi însemeţind trecute ere -
mă neclintesc în gând de drum stelar.
Când vine vremea, vreme o să-mi fie?
E prea târziu? E numai prea curând…
Şi lutul răscolit de veşnicie
se-ntoarce-n lut nemoarte indurând.
Mă desfrunzesc în trupul meu, străină,
dar… Cine, Doamne? Cine va veghea
mlădiţa însetată de lumină,
crescută ieri din rădăcina mea?
Mă-nlănţuiesc chemări definitive,
secunde albe-n palma mea se cern,
mă simt murind încet pe când, fictive,
sincope de destin se zbat în stern.
Tăcerea mea naşte fecund tăcere,
dureri - rostogolindu-se bizar
în trunchi însemeţind trecute ere -
mă neclintesc în gând de drum stelar.
Când vine vremea, vreme o să-mi fie?
E prea târziu? E numai prea curând…
Şi lutul răscolit de veşnicie
se-ntoarce-n lut nemoarte indurând.
Mă desfrunzesc în trupul meu, străină,
dar… Cine, Doamne? Cine va veghea
mlădiţa însetată de lumină,
crescută ieri din rădăcina mea?
luni, 7 mai 2012
"Noapte de decemvrie" (Delir metempsihotic)
Vertebrele nocturne se frâng şi cad haotic,
în curcubeu apatic de fluturi opalini,
un nor descătuşează delir metempsihotic...
din ochii de cenuşă i se preling lumini...
De ce îţi rezemi fruntea de zidul casei mele,
tu nu auzi secunda cum urlă a târziu ?
Ferestrele sunt sparte şi nu mai au zăbrele,
iar vântul firii geme în sanctuar pustiu.
Nu vezi că şi smochinul în lemnul uşii plânge
de dorul înfloririi uitat în luna mai?
Că golul văruieşte pereţii albi cu sânge
şi decorează masa cu flori de mucegai ?
Nici că în patul tâmplei lumina-i muribundă
şi-n plete mi se face din ce în ce mai ger ?
Un negustor de gânduri încearcă să mă vândă
de umbră dezlegată, în târgul pauper…
Şi râde-a răzvrătire strângând în pumn arginţii
apoi deschide palma... din gestul indecis
încep încet să-mi cadă pe lespezile mintii...
Sunt treizeci de monede! Şi mă trezesc din vis...
în curcubeu apatic de fluturi opalini,
un nor descătuşează delir metempsihotic...
din ochii de cenuşă i se preling lumini...
De ce îţi rezemi fruntea de zidul casei mele,
tu nu auzi secunda cum urlă a târziu ?
Ferestrele sunt sparte şi nu mai au zăbrele,
iar vântul firii geme în sanctuar pustiu.
Nu vezi că şi smochinul în lemnul uşii plânge
de dorul înfloririi uitat în luna mai?
Că golul văruieşte pereţii albi cu sânge
şi decorează masa cu flori de mucegai ?
Nici că în patul tâmplei lumina-i muribundă
şi-n plete mi se face din ce în ce mai ger ?
Un negustor de gânduri încearcă să mă vândă
de umbră dezlegată, în târgul pauper…
Şi râde-a răzvrătire strângând în pumn arginţii
apoi deschide palma... din gestul indecis
încep încet să-mi cadă pe lespezile mintii...
Sunt treizeci de monede! Şi mă trezesc din vis...
Prostituata unei străzi de lux
La dracu’ azi cu gândurile care
mă-nchid în mine răscolind dureri,
îmi cer din minte drept de exilare
să mă clădesc din falsele-i tăceri.
Când mă conjugi strivit de începuturi,
în care timp verbal să mă zăresc?
Mă ţine braţul ploii-adânc în luturi…
Cum să te uit când nici nu-mi amintesc?
Când ape negre par să se reverse,
toxina visului cândva ucis
se răspândeşte-n zilele imerse
în profunzimi de ocru indecis.
Blestemul s-a rescris într-o idee,
secând un ţărm de vise în reflux…
şi n-ai să ştii ce-am fost: Destin? Femeie?
Prostituata unei străzi de lux?
mă-nchid în mine răscolind dureri,
îmi cer din minte drept de exilare
să mă clădesc din falsele-i tăceri.
Când mă conjugi strivit de începuturi,
în care timp verbal să mă zăresc?
Mă ţine braţul ploii-adânc în luturi…
Cum să te uit când nici nu-mi amintesc?
Când ape negre par să se reverse,
toxina visului cândva ucis
se răspândeşte-n zilele imerse
în profunzimi de ocru indecis.
Blestemul s-a rescris într-o idee,
secând un ţărm de vise în reflux…
şi n-ai să ştii ce-am fost: Destin? Femeie?
Prostituata unei străzi de lux?
Cromatica plecărilor (Drumul infernului)
Străluciri de opal dintre ceruri mai vin,
ochii noştri cerşesc nesfinţirii tain,
dar acvile de foc rup cu ghearele mov,
în fâşii, dimineţi, putrezite-n alcov.
Când în trupuri şi azi, un nevrotic “a fi”,
înhumează perfid îndelungi pribegii,
eu tăcerii iernând, te presimt cum îmi treci
printre coaste, malign, lancea orelor reci.
Dinspre suflet cerşind paradisul incert,
în golgote de timp să mă iert, să te iert,
simt în tâmple curgând infernal Acheron
şi în luntrea de gând mă aşteaptă Caron,
mă închină plecări, lumii umbrelor lungi,
când în cer împietresc sorii tăi nibelungi.
ochii noştri cerşesc nesfinţirii tain,
dar acvile de foc rup cu ghearele mov,
în fâşii, dimineţi, putrezite-n alcov.
Când în trupuri şi azi, un nevrotic “a fi”,
înhumează perfid îndelungi pribegii,
eu tăcerii iernând, te presimt cum îmi treci
printre coaste, malign, lancea orelor reci.
Dinspre suflet cerşind paradisul incert,
în golgote de timp să mă iert, să te iert,
simt în tâmple curgând infernal Acheron
şi în luntrea de gând mă aşteaptă Caron,
mă închină plecări, lumii umbrelor lungi,
când în cer împietresc sorii tăi nibelungi.
Trecut şi prezent
Motto:
Am închis uşile camerei ca să nu intre greşeala. Atunci adevărul m-a întrebat: Eu pe unde voi intra?
(Rabindranath Tagore)
Adevărul… numai acceptând adevărul aşa cum mi se revelează voi putea afla cine sunt cu adevarat. Trebuie să încep să emit o nouă energie, mai pură, mai optimistă. Vibraţia eliberată de suferinţă nu o pot percepe însă, nu de puţine ori mi s-a spus că poate fi resimţită dincolo de mine. Conflictul cu sinele nu poate exista decât în interiorul timpului. Dincolo de timp sunt eu însămi, dragostea, regăsirea. Trebuie să caut în mine curajul de a-l cunoaşte pe Kairos, atemporalul, eternul. Încercând să scap de suferinţă crezând că voi fi salvată de iubire este o imensă greşeală. Nu-mi va aduce decât mai multă durere, mai multă confuzie. Şi totuşi mă simt atât de singură! Nici că ar fi putut cineva verbaliza mai coerent ce simt, ce gândesc şi ce întâmpin acum. Obositor şi fără sens. Dintr-o mare singurătate într-una şi mai mare. Singurătatea a ajuns să-mi fie cel mai obsedant tovaraş. E şi mai cumplit atunci când singurătatea e preferată companiei oamenilor ciobiţi şi urâţi sufleteşte, dominaţi doar de nevoia imperioasa de a-şi satisface necesităţile primare, instinctuale – foame, sete, somn, sex. Şi dacă fac şi dacă nu fac nimic, tot obsesiv este. Nu sunt nici măcar sumbră în ceea ce spun, ci absurdă. Aşa mă şi simt. Trecând dintr-un efemer într-altul, îmi pare totuşi că ceva se schimbă în mine.
Mi-au revenit în minte frânturi de amintiri fugare, secvenţiale, ce mi-au adus iarăşi lacrimi în ochi. Lacrimi de vinovăţie? Lacrimi de furie? Lacrimi de neîmplinire? Nu ştiu dacă voi găsi în mine resurse pentru a rosti cealaltă jumătate de adevăr. Pentru că nici măcar eu nu sunt în stare să înţeleg ce s-a întâmplat. A fost un joc? A fost iubire? A fost doar iluzia de dragoste ce am revărsat-o asupra unui bărbat? A meritat? Nu ştiu. Nu ştiu dacă nu cumva suferinţa de după nu a fost mai mult strigătul orgoliului rănit decât lacrima sufletului. Uneori am senzaţia că a fost o melodramă ieftină. O întâmplare de alcov. Alteori, că a fost, totuşi, iubire. Când voi reuşi să o spaţializez, să o determin şi să o definesc, când mă voi desprinde de fervorile trăite, voi încerca să vorbesc despre ea. Nu vreau acum, când sunt încă măcinată de îndoială, de întrebări la care nici măcar eu nu ştiu răspunsurile, să fac afirmaţii pe care ulterior să le contest. Dar îţi voi spune, cândva, totul. Dacă vom avea timp, dacă va exista timpul nostru.
Ce este straniu în toate acestea?
Voi, cei doi bărbaţi ai vieţii mele, trecut şi prezent, cunoscut şi necunoscut, vă asemănaţi în multe privinţe. El – prins într-un legământ al tăcerii între război şi temniţă, tu – un reputat jurnalist de război. Amândoi cu un trecut teribil, cu o viaţă trăită aproape de limită, cu moartea privindu-vă hidos, din umbră. Aceeaşi pasiune devoratoare pentru istorie. Legaţi – în moduri diferite însă – de misticism şi divin. Străini de nobleţea de a cere iertare, departe de generozitatea de a ierta. La fel de inteligenţi, la fel de sclipitori, la fel de impetuoşi, la fel de ironici, la fel de critici. Diferenţa? Tu ţi-ai canalizat inteligenţa alegând drumul sinuos şi deloc uşor al creaţiei. El s-a pierdut în nimic, s-a urâţit sufleteşte alegând să fugă şi să uite. S-a exilat conştient în depărtarea de dincolo de sine, în cea mai cruntă singurătate, în cea mai josnică risipire, în cele mai iluzorii trăiri… Eu, o femeie simplă, cu un trecut insignifiant, cu un prezent cenuşiu şi un viitor previzibil şi sumbru, sunt aruncată de destin între voi doi. Toate acestea mă sperie. El a descoperit în mine femeia – diamantul neşlefuit şi strălucirea spiritului. Tu – inegalabila frumuseţe şi sensibilitate a sufletului. Amândoi m-aţi intuit mai mult decât să mă cunoaşteţi. Mi-aţi reprosat orgoliul, vanitatea, mi-aţi atribuit cuvinte ce nu le-am rostit şi v-aţi grăbit, în aceeaşi manieră, să mă crucificaţi pentru ele. Simple coincidenţe?
Stau acum, în ceas târziu de noapte şi mă întreb dacă nu cumva mintea îmi joacă feste urâte şi tu nu eşti decât el, în altă formă de existenţă. Şi dacă nu eşti? Oare destinul este ciclic? Repet greşeala de a mă învârti în acelaşi cerc vicios, fără putinţă de scăpare? Simt cum mă cuprinde nebunia. Alerg bezmetic între “tu” şi “el” şi nu mă pot opri. Alerg cu teama în suflet, alerg disperată către nicăieri, acolo unde cuvintele voastre să nu mai poată ajunge. Ce se întâmplă cu mine? Ce mă atrage atât de obsesiv către tine? Vei fi judecătorul? Te-ai întruchipat din negurile nepătrunse să împlineşti blestemul? Care este sensul?
Cred că este momentul să reconsider trecutul pentru a putea accepta senin viitorul. Chiar dacă viitorul se conturează sumbru într-o lume în care nu m-am simţit niciodată în largul meu, căreia nu-i voi aparţine niciodată. Oare nu sunt eu însămi o inadaptată? Nu cumva m-am născut prea târziu în această lume?
Am alunecat. Am mai făcut câţiva paşi înapoi. Este iarăşi momentul unei regresii? Al unei ancorări solide în trecut pentru a-mi desluşi prezentul? Sau trebuie să închid uşa trecutului pentru a nu-i mai permite să mă bântuie? De ce mintea mea nu reuşeşte să aleagă calea către lumină şi împăcare? Până când voi fi tributară înţelegerii? De ce nu pot trece peste tot ce mi s-a întâmplat cu uşurinta cu care vântul spulberă frunzele fără viaţă ale copacilor?
Închei şirul gândurilor nopţii într-o tristeţe covârşitoare. Simt cum mă împrăştii în mii de uitări episodice, mă reîntregesc într-un tot aleatoriu şi apoi ciclul se reia cu o periodicitate egală şi monotonă. Un tăvălug imens ale cărui rostogoliri antrenează sentimente contradictorii. Sentimente şi trăiri ce devin, pe măsură ce timpul se scurge, incontrolabile. Nu-mi pot surmonta tristeţea… mă acoperă în întregime.
Orgolii fără sens, minciună, umilinţă, furie, îngustime morală şi spirituală ce nu ne lasă liber accesul dincolo de cuvinte.
Murim absurd.
Murim zadarnic.
Murim cu fiecare clipă ce trece.
Am închis uşile camerei ca să nu intre greşeala. Atunci adevărul m-a întrebat: Eu pe unde voi intra?
(Rabindranath Tagore)
Adevărul… numai acceptând adevărul aşa cum mi se revelează voi putea afla cine sunt cu adevarat. Trebuie să încep să emit o nouă energie, mai pură, mai optimistă. Vibraţia eliberată de suferinţă nu o pot percepe însă, nu de puţine ori mi s-a spus că poate fi resimţită dincolo de mine. Conflictul cu sinele nu poate exista decât în interiorul timpului. Dincolo de timp sunt eu însămi, dragostea, regăsirea. Trebuie să caut în mine curajul de a-l cunoaşte pe Kairos, atemporalul, eternul. Încercând să scap de suferinţă crezând că voi fi salvată de iubire este o imensă greşeală. Nu-mi va aduce decât mai multă durere, mai multă confuzie. Şi totuşi mă simt atât de singură! Nici că ar fi putut cineva verbaliza mai coerent ce simt, ce gândesc şi ce întâmpin acum. Obositor şi fără sens. Dintr-o mare singurătate într-una şi mai mare. Singurătatea a ajuns să-mi fie cel mai obsedant tovaraş. E şi mai cumplit atunci când singurătatea e preferată companiei oamenilor ciobiţi şi urâţi sufleteşte, dominaţi doar de nevoia imperioasa de a-şi satisface necesităţile primare, instinctuale – foame, sete, somn, sex. Şi dacă fac şi dacă nu fac nimic, tot obsesiv este. Nu sunt nici măcar sumbră în ceea ce spun, ci absurdă. Aşa mă şi simt. Trecând dintr-un efemer într-altul, îmi pare totuşi că ceva se schimbă în mine.
Mi-au revenit în minte frânturi de amintiri fugare, secvenţiale, ce mi-au adus iarăşi lacrimi în ochi. Lacrimi de vinovăţie? Lacrimi de furie? Lacrimi de neîmplinire? Nu ştiu dacă voi găsi în mine resurse pentru a rosti cealaltă jumătate de adevăr. Pentru că nici măcar eu nu sunt în stare să înţeleg ce s-a întâmplat. A fost un joc? A fost iubire? A fost doar iluzia de dragoste ce am revărsat-o asupra unui bărbat? A meritat? Nu ştiu. Nu ştiu dacă nu cumva suferinţa de după nu a fost mai mult strigătul orgoliului rănit decât lacrima sufletului. Uneori am senzaţia că a fost o melodramă ieftină. O întâmplare de alcov. Alteori, că a fost, totuşi, iubire. Când voi reuşi să o spaţializez, să o determin şi să o definesc, când mă voi desprinde de fervorile trăite, voi încerca să vorbesc despre ea. Nu vreau acum, când sunt încă măcinată de îndoială, de întrebări la care nici măcar eu nu ştiu răspunsurile, să fac afirmaţii pe care ulterior să le contest. Dar îţi voi spune, cândva, totul. Dacă vom avea timp, dacă va exista timpul nostru.
Ce este straniu în toate acestea?
Voi, cei doi bărbaţi ai vieţii mele, trecut şi prezent, cunoscut şi necunoscut, vă asemănaţi în multe privinţe. El – prins într-un legământ al tăcerii între război şi temniţă, tu – un reputat jurnalist de război. Amândoi cu un trecut teribil, cu o viaţă trăită aproape de limită, cu moartea privindu-vă hidos, din umbră. Aceeaşi pasiune devoratoare pentru istorie. Legaţi – în moduri diferite însă – de misticism şi divin. Străini de nobleţea de a cere iertare, departe de generozitatea de a ierta. La fel de inteligenţi, la fel de sclipitori, la fel de impetuoşi, la fel de ironici, la fel de critici. Diferenţa? Tu ţi-ai canalizat inteligenţa alegând drumul sinuos şi deloc uşor al creaţiei. El s-a pierdut în nimic, s-a urâţit sufleteşte alegând să fugă şi să uite. S-a exilat conştient în depărtarea de dincolo de sine, în cea mai cruntă singurătate, în cea mai josnică risipire, în cele mai iluzorii trăiri… Eu, o femeie simplă, cu un trecut insignifiant, cu un prezent cenuşiu şi un viitor previzibil şi sumbru, sunt aruncată de destin între voi doi. Toate acestea mă sperie. El a descoperit în mine femeia – diamantul neşlefuit şi strălucirea spiritului. Tu – inegalabila frumuseţe şi sensibilitate a sufletului. Amândoi m-aţi intuit mai mult decât să mă cunoaşteţi. Mi-aţi reprosat orgoliul, vanitatea, mi-aţi atribuit cuvinte ce nu le-am rostit şi v-aţi grăbit, în aceeaşi manieră, să mă crucificaţi pentru ele. Simple coincidenţe?
Stau acum, în ceas târziu de noapte şi mă întreb dacă nu cumva mintea îmi joacă feste urâte şi tu nu eşti decât el, în altă formă de existenţă. Şi dacă nu eşti? Oare destinul este ciclic? Repet greşeala de a mă învârti în acelaşi cerc vicios, fără putinţă de scăpare? Simt cum mă cuprinde nebunia. Alerg bezmetic între “tu” şi “el” şi nu mă pot opri. Alerg cu teama în suflet, alerg disperată către nicăieri, acolo unde cuvintele voastre să nu mai poată ajunge. Ce se întâmplă cu mine? Ce mă atrage atât de obsesiv către tine? Vei fi judecătorul? Te-ai întruchipat din negurile nepătrunse să împlineşti blestemul? Care este sensul?
Cred că este momentul să reconsider trecutul pentru a putea accepta senin viitorul. Chiar dacă viitorul se conturează sumbru într-o lume în care nu m-am simţit niciodată în largul meu, căreia nu-i voi aparţine niciodată. Oare nu sunt eu însămi o inadaptată? Nu cumva m-am născut prea târziu în această lume?
Am alunecat. Am mai făcut câţiva paşi înapoi. Este iarăşi momentul unei regresii? Al unei ancorări solide în trecut pentru a-mi desluşi prezentul? Sau trebuie să închid uşa trecutului pentru a nu-i mai permite să mă bântuie? De ce mintea mea nu reuşeşte să aleagă calea către lumină şi împăcare? Până când voi fi tributară înţelegerii? De ce nu pot trece peste tot ce mi s-a întâmplat cu uşurinta cu care vântul spulberă frunzele fără viaţă ale copacilor?
Închei şirul gândurilor nopţii într-o tristeţe covârşitoare. Simt cum mă împrăştii în mii de uitări episodice, mă reîntregesc într-un tot aleatoriu şi apoi ciclul se reia cu o periodicitate egală şi monotonă. Un tăvălug imens ale cărui rostogoliri antrenează sentimente contradictorii. Sentimente şi trăiri ce devin, pe măsură ce timpul se scurge, incontrolabile. Nu-mi pot surmonta tristeţea… mă acoperă în întregime.
Orgolii fără sens, minciună, umilinţă, furie, îngustime morală şi spirituală ce nu ne lasă liber accesul dincolo de cuvinte.
Murim absurd.
Murim zadarnic.
Murim cu fiecare clipă ce trece.
marți, 1 mai 2012
Nelinişte în alb imaculat
neliniştii în alb imaculat
tu lanţului eşti ultima verigă
de care azi tăcut m-am dezlegat
sâmbătă, 28 aprilie 2012
Mâinile mele, inutilele mele mâini…
Au revenit simptomele bolii. Absorbită până la ultima celulă de ceea ce simţeam, uitasem de ceva timp de ea.
Simt că tot trupul mi se dezintegrează, doar braţele îmi mai atârnă, inerte, legate parcă de nişte sfori pe care El a uitat să le mişte. Sunt îngrozitor de obosită. Nu ştiu ce doare mai mult… senzaţia asta de descompunere sau senzaţia “palmelor de hârtie”. Nu pot ţine nimic în mâini. Degetele sunt chircite şi dureroase. Voi sfârşi fără să mai pot simţi bucuria atingerii… Ce glumă sinistră… eu, acest univers centrat pe axa verbului a simţi, îmi pierd însăşi punctul de echilibru…
Îmi amintesc frânturi din poemele mele mai vechi…
“mâinile mele,
inutilele mele mâini,
ce nu au învăţat a prinde vreodată…”
“îmi înalţ mâinile întru ceruri,
mâinile mele albe, încă frumoase,
pe care se preling dimineţile golite de cuvinte…”
“eu sunt femeia aceea, Doamne,
femeia aceea
ce nu a strâns niciodată pumnii a mânie…”
Cred, acum, că nu întâmplător mi-am privit atât de obsesiv mâinile. A fost ca o premoniţie… Ştiam, undeva în mine, ce urma să se întâmple. Întotdeauna am ştiut…
Stau la birou desculţă cu tălpile direct pe pardoseală. Mi-e frig. Tremur. Tremurul devine aproape imposibil de controlat. Încerc să nu mă ridic până nu voi duce gândul până la capăt. Abia îmi pot mişca degetele pe tastatură, doare până la os fiecare literă. Dar trebuie să termin.
E un proverb chinezesc care spune : “cei care se iubesc încap într-un bol de ceai, cei care nu, nu încap nici pe întreg pământul…” Nu ne ajunge pământul, deşi, am fi încăput cu tot cu cer şi cu Dumnezeu. Tu ai fost dintotdeauna acolo, iar eu, mereu dincolo de tine, ispăşind păcatul, sau blestemul…
Am crezut că te voi putea îngropa alături de o jumătate din mine, plecând la drum cu ce am mai rămas… cu jumătatea pe care nu am fost în stare să o arăt, despre care nu am putut să spun cuiva, vreodată. Urâţenia… grotescul jumătăţii privegheate de oastea îngerilor atei…
Toate celelalte se împrăştie în noapte, în noaptea inutilului ce îmi cuprinde umerii într-o îmbrăţişare înfrigurată. Frica mă transformă în copil… mă ghemuiesc în mine căutând mângâierea. O mângâiere ce nu va mai exista niciodată.
Te-ai aşezat la un infinit de cuvinte distanţă de noi…
Simt că tot trupul mi se dezintegrează, doar braţele îmi mai atârnă, inerte, legate parcă de nişte sfori pe care El a uitat să le mişte. Sunt îngrozitor de obosită. Nu ştiu ce doare mai mult… senzaţia asta de descompunere sau senzaţia “palmelor de hârtie”. Nu pot ţine nimic în mâini. Degetele sunt chircite şi dureroase. Voi sfârşi fără să mai pot simţi bucuria atingerii… Ce glumă sinistră… eu, acest univers centrat pe axa verbului a simţi, îmi pierd însăşi punctul de echilibru…
Îmi amintesc frânturi din poemele mele mai vechi…
“mâinile mele,
inutilele mele mâini,
ce nu au învăţat a prinde vreodată…”
“îmi înalţ mâinile întru ceruri,
mâinile mele albe, încă frumoase,
pe care se preling dimineţile golite de cuvinte…”
“eu sunt femeia aceea, Doamne,
femeia aceea
ce nu a strâns niciodată pumnii a mânie…”
Cred, acum, că nu întâmplător mi-am privit atât de obsesiv mâinile. A fost ca o premoniţie… Ştiam, undeva în mine, ce urma să se întâmple. Întotdeauna am ştiut…
Stau la birou desculţă cu tălpile direct pe pardoseală. Mi-e frig. Tremur. Tremurul devine aproape imposibil de controlat. Încerc să nu mă ridic până nu voi duce gândul până la capăt. Abia îmi pot mişca degetele pe tastatură, doare până la os fiecare literă. Dar trebuie să termin.
E un proverb chinezesc care spune : “cei care se iubesc încap într-un bol de ceai, cei care nu, nu încap nici pe întreg pământul…” Nu ne ajunge pământul, deşi, am fi încăput cu tot cu cer şi cu Dumnezeu. Tu ai fost dintotdeauna acolo, iar eu, mereu dincolo de tine, ispăşind păcatul, sau blestemul…
Am crezut că te voi putea îngropa alături de o jumătate din mine, plecând la drum cu ce am mai rămas… cu jumătatea pe care nu am fost în stare să o arăt, despre care nu am putut să spun cuiva, vreodată. Urâţenia… grotescul jumătăţii privegheate de oastea îngerilor atei…
Toate celelalte se împrăştie în noapte, în noaptea inutilului ce îmi cuprinde umerii într-o îmbrăţişare înfrigurată. Frica mă transformă în copil… mă ghemuiesc în mine căutând mângâierea. O mângâiere ce nu va mai exista niciodată.
Te-ai aşezat la un infinit de cuvinte distanţă de noi…
Cerşindu-mă în umbra de cer ce ne desparte...
Ştiam că depărtarea nicicând nu se împarte,
dar te-am iubit… departe, de mine prea departe…
Adânc presimt căderea din zbor ciuntit în umăr,
străină sunt de tine, de mine mai străină
şi-n palmele-ncleştate în jocul de lumină
întunecări fugare am început să număr.
Tristeţea redeschide ştiute coridoare,
devreme e plecarea, întoarcerea târzie,
îmbrac singurătatea pe dos să nu se ştie
că-n pântec de femeie se naşte şi se moare…
Şi-am să rămân cu mine, de mine mai departe,
cerşindu-mă în umbra de cer ce ne desparte…
dar te-am iubit… departe, de mine prea departe…
Adânc presimt căderea din zbor ciuntit în umăr,
străină sunt de tine, de mine mai străină
şi-n palmele-ncleştate în jocul de lumină
întunecări fugare am început să număr.
Tristeţea redeschide ştiute coridoare,
devreme e plecarea, întoarcerea târzie,
îmbrac singurătatea pe dos să nu se ştie
că-n pântec de femeie se naşte şi se moare…
Şi-am să rămân cu mine, de mine mai departe,
cerşindu-mă în umbra de cer ce ne desparte…
Ieri, între alb şi negru
Deşi mai doare încă distanţa dintre noi,/ alt drum ţi-atinge paşii rătăcitori prin ploi/ şi sângerează Timpul pe umărul tău stâng,/ în semn întors de cruce, pe care îngeri plâng.
În umbra coapsei albe păstrezi, abia ştiut,/ stigmatul nesfinţirii şi-al buzelor de lut…/ şi ţi-am rămas în pântec, închis între tăceri,/ ca în travaliul spaimei să mă renaşti din Ieri…
Sunt distanţe şi distanţe/ ce pun gândurilor ştanţe…/ Tainele întunecării/ se adună-n palma zării,/ se despart la ţărmul mării,/ dorm sub semnul întrebării…/ Adunate la un loc/ şi legate-n nod de joc,/ cu fir roşu de noroc,/ spicele de gând se coc…
Pe chipul mângâiat de erosul divin,/ curg lacrimi ce preschimbă din nou apa în vin,/ dar trupul ce rodeşte din răutatea lumii,/ străin îţi va rămâne în necredinta humii…/ că i-ai legat pe glezne cătuşele tăcerii/ şi-n ruginite lanţuri i-ai strâns pe braţe Ierii…
A mai rămas pe ţărm un vis închis în scoică,/ legat cu două zale de lanţ din Timp Târziu,/ când am plecat la poluri în nălucindă troică,/ fără de-ntârziere şi fără vizitiu…
Nelinişti colţuroase nerotunjite încă,/ se mai desprind din drumul săpat cândva în stâncă/ şi cad în asfinţitul acelui Timp în care,/ rostogoleam secunde în sfere de culoare…
gri – noroc,
roşu – foc,
alb – copac,
negru… tac…
Ai fi putut, ştii bine, o mână să întinzi…/ ai fi aflat Înaltul de dincolo de grinzi…/ Şi de-ai fi fost chiar plânsul ce şi-a găsit lăcaş/ în trupul meu, iubite… te-aş fi păstrat şi te-aş…
Şi, Doamne, câte încă ai fi putut să faci!/ Aş fi întors şi Timpul… dar numai să nu-mi taci!
Proporţia de aur? Divinul numărul phi…/ cu Beethoven şi Mozart, Schubert şi Debussy./ Azi şi-a pierdut vioara Bătrânul Lutier,/ şi păpădia plânge în palma lui Dürer…
În lumea ta rotundă, (a fi sau a nu fi)/ şi-a săvârşit lucrarea celebrul Mister PI…/ Când armonia cântă o lume în spirală,/ în cercul tău rămâne o umbră bicefală…
Când între subiect şi predicat, acordul/ nu e făcut pe coarda aceleiaşi viori,/ când unul este sudul şi celălalt e nordul/ iar calea jumătate e-n umbra unei ciori,/ când eu mă-ntorc spre tine şi tu mereu spui: ’’Mâine!’’…/ Cum să-mpărţim iubite acelaşi colţ de pâine?
Mi-ar fi plăcut lumină să-ţi fie-n ochii orbi/ şi taina nerostirii pe buze să îmi sorbi…/ În leagăn crud, de alge, copilă să mă culci…/ să mă trezeşti femeie… să mă iubeşti şi-atunci/ ai fi aflat în mine nadir dar şi zenit…/ dar niciodată însă… un Christ îmbătrânit…
Un Christ îmbătrânit? Hidoasă blasfemie!/ Şi între joc şi taină… ce cruntă ironie!
Dacă îţi place jocul/ cu-o mie de culori/ nu ştii că uneori/ poţi să te joci focul?
Se joacă Azi copila şi ei ce poţi să-i ceri?/ Femeia ta de humă e înzidită-n Ieri…
În umbra coapsei albe păstrezi, abia ştiut,/ stigmatul nesfinţirii şi-al buzelor de lut…/ şi ţi-am rămas în pântec, închis între tăceri,/ ca în travaliul spaimei să mă renaşti din Ieri…
Sunt distanţe şi distanţe/ ce pun gândurilor ştanţe…/ Tainele întunecării/ se adună-n palma zării,/ se despart la ţărmul mării,/ dorm sub semnul întrebării…/ Adunate la un loc/ şi legate-n nod de joc,/ cu fir roşu de noroc,/ spicele de gând se coc…
Pe chipul mângâiat de erosul divin,/ curg lacrimi ce preschimbă din nou apa în vin,/ dar trupul ce rodeşte din răutatea lumii,/ străin îţi va rămâne în necredinta humii…/ că i-ai legat pe glezne cătuşele tăcerii/ şi-n ruginite lanţuri i-ai strâns pe braţe Ierii…
A mai rămas pe ţărm un vis închis în scoică,/ legat cu două zale de lanţ din Timp Târziu,/ când am plecat la poluri în nălucindă troică,/ fără de-ntârziere şi fără vizitiu…
Nelinişti colţuroase nerotunjite încă,/ se mai desprind din drumul săpat cândva în stâncă/ şi cad în asfinţitul acelui Timp în care,/ rostogoleam secunde în sfere de culoare…
gri – noroc,
roşu – foc,
alb – copac,
negru… tac…
Ai fi putut, ştii bine, o mână să întinzi…/ ai fi aflat Înaltul de dincolo de grinzi…/ Şi de-ai fi fost chiar plânsul ce şi-a găsit lăcaş/ în trupul meu, iubite… te-aş fi păstrat şi te-aş…
Şi, Doamne, câte încă ai fi putut să faci!/ Aş fi întors şi Timpul… dar numai să nu-mi taci!
Proporţia de aur? Divinul numărul phi…/ cu Beethoven şi Mozart, Schubert şi Debussy./ Azi şi-a pierdut vioara Bătrânul Lutier,/ şi păpădia plânge în palma lui Dürer…
În lumea ta rotundă, (a fi sau a nu fi)/ şi-a săvârşit lucrarea celebrul Mister PI…/ Când armonia cântă o lume în spirală,/ în cercul tău rămâne o umbră bicefală…
Când între subiect şi predicat, acordul/ nu e făcut pe coarda aceleiaşi viori,/ când unul este sudul şi celălalt e nordul/ iar calea jumătate e-n umbra unei ciori,/ când eu mă-ntorc spre tine şi tu mereu spui: ’’Mâine!’’…/ Cum să-mpărţim iubite acelaşi colţ de pâine?
Mi-ar fi plăcut lumină să-ţi fie-n ochii orbi/ şi taina nerostirii pe buze să îmi sorbi…/ În leagăn crud, de alge, copilă să mă culci…/ să mă trezeşti femeie… să mă iubeşti şi-atunci/ ai fi aflat în mine nadir dar şi zenit…/ dar niciodată însă… un Christ îmbătrânit…
Un Christ îmbătrânit? Hidoasă blasfemie!/ Şi între joc şi taină… ce cruntă ironie!
Dacă îţi place jocul/ cu-o mie de culori/ nu ştii că uneori/ poţi să te joci focul?
Se joacă Azi copila şi ei ce poţi să-i ceri?/ Femeia ta de humă e înzidită-n Ieri…
Întâiul drum şi drumul de pe urmă
Eram cândva un drum spre nicăieri,
înşerpuit bizar prin vechea urbe,
ce-şi întorcea un capăt înspre ieri
împovărat de-atatea zile curbe.
Am fost apoi un drum desperecheat
până şi piatra parcă mă uitase
de câte veşnicii am aşteptat,
împrăfuind în pragul unei case.
Am fost o vreme drumul nimănui
şi nopţile mă dăltuiau în beznă,
nu-nţelegeam de ce lumină nu-i
să-mi curăţe noroiul de pe gleznă.
Un călător, pe drumul orişicui,
văzând cum capătul spre cer se curmă
m-a înălţat, să fiu doar drumul lui,
întâiul drum şi drumul de pe urmă...
înşerpuit bizar prin vechea urbe,
ce-şi întorcea un capăt înspre ieri
împovărat de-atatea zile curbe.
Am fost apoi un drum desperecheat
până şi piatra parcă mă uitase
de câte veşnicii am aşteptat,
împrăfuind în pragul unei case.
Am fost o vreme drumul nimănui
şi nopţile mă dăltuiau în beznă,
nu-nţelegeam de ce lumină nu-i
să-mi curăţe noroiul de pe gleznă.
Un călător, pe drumul orişicui,
văzând cum capătul spre cer se curmă
m-a înălţat, să fiu doar drumul lui,
întâiul drum şi drumul de pe urmă...
luni, 23 aprilie 2012
Îmbrăţişaţi, dansând printre cuvinte
Din noaptea ce-ncepuse să mă doară/ n-a mai rămas decât un zor de zi,/ eu mă grăbeam să plec ultima oară,/ tu, întuneric, ai uitat să vii...
*
Să nu-mi spui “întuneric”, să nu-mi spui…/ M-am furişat adeseori la tine,/ când somnul vesperalelor ruine/ se agăţa în ochii tăi căprui/ şi nopţii tale i-am rămas aproape/ veghindu-te de dincolo de pleoape.
*
De dincolo de pleoape, doar timpul ne veghează/ şi-n rana mea adâncă lumina-i o ruină,/ eu sunt învinsul însuşi, tu nu ai nicio vină,/ când totul se destramă, nimic nu mai contează...
De nopţii mele i-ai rămas aproape,/ ţi-aş spune "mulţumesc", dar cine-s eu?/ Un vagabond trecând pe străzi mereu,/ în căutarea nu ştiu cărei soapte...
*
Am fost acolo… ştii şi tu, cum ştii,/ că doi pribegi uitaţi cândva pe drum,/ doar în răscrucea nopţilor pustii,/ îşi întâlnesc iar umbrele de scrum…/ Nu-mi mulţumi… doar fă-mi în tine casă/ şi ţine-mă cât timpul mă mai lasă…
*
În mine ai popas, dar nu ai casă.../ nici eu nu am în lumea asta loc/ şi sincer cred şi fără echivoc,/ că de pribegi lui Dumnezeu nu-i pasă.
*
Când vom pleca acestui univers,/ purtaţi de diligenţele de ceaţă,/ să iei din tot ce-am scris măcar un vers,/ să mă trezeşti cu el în altă viaţă.
Când, dezbracaţi de trupuri, tu şi eu,/ vom rătăci tărâmuri siderale,/ ne vor conduce către Dumnezeu/ alaiul de “minciuni fundamentale”.
Şi ai să vezi că dincolo de ploi,/ se va găsi un loc şi pentru noi…
*
Deja eu m-am născut în altă lume/ şi te trezesc cu versuri, cum mi-ai spus,/ dar parcă timpul curge descompus/ şi nu e nimeni altul să ne-ndrume.
Şi iarăşi viaţă stearpă, iarăşi moarte,/iubire rătăcită printre stele/ şi vise îngipsate-ntre atele/ şi-apropiaţi vom fi aşa departe…
Şi ai să vezi că pentru noi nu-i loc,/ suntem doar piesele ce ies din joc…
*
Cuprinde-mă în braţe să-mi uit teama/ că drumul meu se-apropie de cer,/ chiar dacă ştiu că doar a mea e drama,/ te cer tristeţii mele prizonier.
Tu cere-mi tâmpla să înmugurească,/ pe umăru-ţi, copac de vânt crescut,/ că pietrele din albia lumească/ m-au însetat de verde nenăscut…
Din lumea-n despletire de culoare/ Aşteaptă-mă! Sunt gata de plecare!
*
Cum să închizi în sipetul tău mic/ atâta disperare câtă port,/ atâta moarte vie, deşi-s mort/ şi-atâtea naşteri date pe nimic?
În braţe ne-am cuprins deja demult;/ dar parcă e un dans cu mult prea trist,/ eu sunt rebel, bolnav şi antichrist/ şi tu îmi dărui şi mai mult tumult.
Nu noi suntem acum, aici, de vină/ că noaptea ne-a lăsat fără lumină.
*
Eu te-am cuprins cu tot ce ţi se-ntâmplă/ nu-i vina mea şi nici a ta nu-i vina/ că ne-am găsit… şi tâmplă lângă tâmplă/ mai ascultăm cum creşte-n noi lumina./ Şi-n clipa-n care moartea va pătrunde,/ imperiul ars, de carne şi de sânge,/ trezind adâncul limpezit în unde,/ în lungi convulsii cerul s-o răsfrânge.
Când ne-om trezi, din vise lucifere,/ scântei arzând vor stărui sub pleoape,/ înstrălucind în ruguri efemere,/ neliniştea acestei nopţi, aproape/ şi dansul nostru trist dintre cuvinte/ şi-mbrăţisarea ultimei secunde…
De vei cerşi aducerii aminte,/ zâmbind la pieptul tău mă voi ascunde.
*
Când morţile sub piele ne-or pătrunde/ nu vor găsi în noi decât pustiu/ şi vor pleca spre-un alt tărâm mai viu/ să-l bântuie cu umbre muribunde.
Ne vom trezi cândva pe-o altă sferă,/ chip însetat de viaţă lângă chip,/ scriindu-ne cu note de nisip/ pe altă partitură efemeră.
Un arbore ciudat crescând în stele.../ Noi prinşi în taina altei închisori,/ tu îi vei fi coroana grea de flori,/ iar eu ceva din crengile-i rebele.
Şi vom rodi aşa în noaptea lumii,/ uitând de carnea dureroasă-a humii.
*
E-n orologiu ultimul “bing - bang”/ în noaptea zămislirilor oculte.../ Secunde siderale stau s-asculte/ cum cade timpul între Yin si Yang...
E noaptea hărăzită, de hazard.../ Amirosind în nări profund ispita,/ caii de gând, zvârlind spre cer copita,/ desfid povara frâielor ce-i ard...
Ne-a proorocit în alb, cândva, kaballa:/ ’’Sunteţi născuţi să nu purtaţi zăbala!’’
Adrian Manolache & Liliana Filişan
*
Să nu-mi spui “întuneric”, să nu-mi spui…/ M-am furişat adeseori la tine,/ când somnul vesperalelor ruine/ se agăţa în ochii tăi căprui/ şi nopţii tale i-am rămas aproape/ veghindu-te de dincolo de pleoape.
*
De dincolo de pleoape, doar timpul ne veghează/ şi-n rana mea adâncă lumina-i o ruină,/ eu sunt învinsul însuşi, tu nu ai nicio vină,/ când totul se destramă, nimic nu mai contează...
De nopţii mele i-ai rămas aproape,/ ţi-aş spune "mulţumesc", dar cine-s eu?/ Un vagabond trecând pe străzi mereu,/ în căutarea nu ştiu cărei soapte...
*
Am fost acolo… ştii şi tu, cum ştii,/ că doi pribegi uitaţi cândva pe drum,/ doar în răscrucea nopţilor pustii,/ îşi întâlnesc iar umbrele de scrum…/ Nu-mi mulţumi… doar fă-mi în tine casă/ şi ţine-mă cât timpul mă mai lasă…
*
În mine ai popas, dar nu ai casă.../ nici eu nu am în lumea asta loc/ şi sincer cred şi fără echivoc,/ că de pribegi lui Dumnezeu nu-i pasă.
*
Când vom pleca acestui univers,/ purtaţi de diligenţele de ceaţă,/ să iei din tot ce-am scris măcar un vers,/ să mă trezeşti cu el în altă viaţă.
Când, dezbracaţi de trupuri, tu şi eu,/ vom rătăci tărâmuri siderale,/ ne vor conduce către Dumnezeu/ alaiul de “minciuni fundamentale”.
Şi ai să vezi că dincolo de ploi,/ se va găsi un loc şi pentru noi…
*
Deja eu m-am născut în altă lume/ şi te trezesc cu versuri, cum mi-ai spus,/ dar parcă timpul curge descompus/ şi nu e nimeni altul să ne-ndrume.
Şi iarăşi viaţă stearpă, iarăşi moarte,/iubire rătăcită printre stele/ şi vise îngipsate-ntre atele/ şi-apropiaţi vom fi aşa departe…
Şi ai să vezi că pentru noi nu-i loc,/ suntem doar piesele ce ies din joc…
*
Cuprinde-mă în braţe să-mi uit teama/ că drumul meu se-apropie de cer,/ chiar dacă ştiu că doar a mea e drama,/ te cer tristeţii mele prizonier.
Tu cere-mi tâmpla să înmugurească,/ pe umăru-ţi, copac de vânt crescut,/ că pietrele din albia lumească/ m-au însetat de verde nenăscut…
Din lumea-n despletire de culoare/ Aşteaptă-mă! Sunt gata de plecare!
*
Cum să închizi în sipetul tău mic/ atâta disperare câtă port,/ atâta moarte vie, deşi-s mort/ şi-atâtea naşteri date pe nimic?
În braţe ne-am cuprins deja demult;/ dar parcă e un dans cu mult prea trist,/ eu sunt rebel, bolnav şi antichrist/ şi tu îmi dărui şi mai mult tumult.
Nu noi suntem acum, aici, de vină/ că noaptea ne-a lăsat fără lumină.
*
Eu te-am cuprins cu tot ce ţi se-ntâmplă/ nu-i vina mea şi nici a ta nu-i vina/ că ne-am găsit… şi tâmplă lângă tâmplă/ mai ascultăm cum creşte-n noi lumina./ Şi-n clipa-n care moartea va pătrunde,/ imperiul ars, de carne şi de sânge,/ trezind adâncul limpezit în unde,/ în lungi convulsii cerul s-o răsfrânge.
Când ne-om trezi, din vise lucifere,/ scântei arzând vor stărui sub pleoape,/ înstrălucind în ruguri efemere,/ neliniştea acestei nopţi, aproape/ şi dansul nostru trist dintre cuvinte/ şi-mbrăţisarea ultimei secunde…
De vei cerşi aducerii aminte,/ zâmbind la pieptul tău mă voi ascunde.
*
Când morţile sub piele ne-or pătrunde/ nu vor găsi în noi decât pustiu/ şi vor pleca spre-un alt tărâm mai viu/ să-l bântuie cu umbre muribunde.
Ne vom trezi cândva pe-o altă sferă,/ chip însetat de viaţă lângă chip,/ scriindu-ne cu note de nisip/ pe altă partitură efemeră.
Un arbore ciudat crescând în stele.../ Noi prinşi în taina altei închisori,/ tu îi vei fi coroana grea de flori,/ iar eu ceva din crengile-i rebele.
Şi vom rodi aşa în noaptea lumii,/ uitând de carnea dureroasă-a humii.
*
E-n orologiu ultimul “bing - bang”/ în noaptea zămislirilor oculte.../ Secunde siderale stau s-asculte/ cum cade timpul între Yin si Yang...
E noaptea hărăzită, de hazard.../ Amirosind în nări profund ispita,/ caii de gând, zvârlind spre cer copita,/ desfid povara frâielor ce-i ard...
Ne-a proorocit în alb, cândva, kaballa:/ ’’Sunteţi născuţi să nu purtaţi zăbala!’’
Adrian Manolache & Liliana Filişan
“Celei care minte”
De ne-om reîntâlni cândva pe drum
şi-ai să mă vezi plângând, să nu te doară!
În ochi m-a înţepat un spin de fum,
din rugul stins sub tălpi, în primăvară.
Când în ştiutul marş de nenoroc,
vei asculta secundele cum cântă,
Thanatos îmi va ţese-n fir de foc,
hieratici crini pe voalul meu de nuntă.
Când vei păşi, pierdut, tărâmul mut,
pe care tot ce-i rău, cu răul piere,
să nu mă strigi, Miresele de lut,
plângând, mă pregătesc de Înviere.
Şi de rămâi Mireselor târzii,
în nopţile aducerii aminte
şi-ai să auzi: “Nu te-am iubit!” să ştii
că-i glasul stins al “Celei care minte”…
şi-ai să mă vezi plângând, să nu te doară!
În ochi m-a înţepat un spin de fum,
din rugul stins sub tălpi, în primăvară.
Când în ştiutul marş de nenoroc,
vei asculta secundele cum cântă,
Thanatos îmi va ţese-n fir de foc,
hieratici crini pe voalul meu de nuntă.
Când vei păşi, pierdut, tărâmul mut,
pe care tot ce-i rău, cu răul piere,
să nu mă strigi, Miresele de lut,
plângând, mă pregătesc de Înviere.
Şi de rămâi Mireselor târzii,
în nopţile aducerii aminte
şi-ai să auzi: “Nu te-am iubit!” să ştii
că-i glasul stins al “Celei care minte”…
Te Deum
Tatăl nostru care eşti în ceruri,
când rugăciunea flăcării mă-ntoarce
în lutul ars, îmi înzidesc chilie
din tot ce-a fost şi tot ce-o să mai fie,
să nu mai simt cum mă pândeşte Parce.
sfinţească-se numele Tău,
vie împărăţia Ta,
facă-se voia Ta,
precum în cer,
aşa şi pe pământ.
când trec prin mine capete de poduri
şi îmi străbat pustiul spre lumină,
hierofanţi mă ispitesc, străină,
să leg pământ de cer cu şapte noduri.
Nu mă lăsa pierdută în ispită,
când foc păgân îmi fumegă în vatră,
cu flacără albastru céruléum,
înalţ spre Tine ultimul Te Deum
în asprul drum al carelor de piatră.
joi, 19 aprilie 2012
sâmbătă, 14 aprilie 2012
luni, 9 aprilie 2012
Interior ( *** )
Cronos
„ Privesc în oglindă
cel ce spune
ca aş
fi eu
străin
mă
priveşte
dintr-un alt anotimp
împietrit
între semne. „
(Titus Andronic)
joi, 5 aprilie 2012
miercuri, 4 aprilie 2012
luni, 2 aprilie 2012
Plecare spre niciunde
 |
Mă înspăimântă gândul plecării spre niciunde, din casa părăsită, în ceas târziu de noapte... Când jumătate drumul sub pas mi se ascunde şi mi-a rămas, iubite, străin pe jumătate cum să îţi plec? Şi unde? Sub baldachinul negru, dorm clipele-mpreună, Morpheus le aşează pe tâmple anateme, iar paşii întâmplarii însinguraţi răsună într-un ungher de suflet... Iubite nu te teme şi prinde-mă de mână să alergăm spre ceruri, de cer desculţi... Nu-mi pasă! Doar lasă-mă cu tine, cât timpul mă mai lasă! |
joi, 29 martie 2012
Oglinzi paralele
Te întâlneşti, femeie, cu tine,-ntre oglinzi
şi-n oblice abside mai tristă pari, dar… dacă
în stinsele cristale speranţe reaprinzi
nu ar putea oglinda reflexia să-şi tacă?
Întunecă argintul… simţi golul ca şi cum
ţi se răsfrânge timpul pe ţărmul rupt de lume
şi-n cercul undei sale, firavul trup de fum,
doar karmice meandre mai pot să îl rezume.
Te-mpotriveşti când umbra în umbra ta descreşte
şi-ncet se furişează din pielea ei de şarpe
se-ntoarce în oglindă şi-n păr îşi împleteşte
regrete lungi de nuferi din coarde seci de harpe.
miercuri, 28 martie 2012
luni, 19 martie 2012
joi, 15 martie 2012
miercuri, 14 martie 2012
Feuda gheţurilor (Repere)
"Avem nevoie de repere fundamentale pentru a stabiliza efemera noastră existenţă, altminteri vom fi doar frunza, nu copacul."
(Emil Dogaru, "Oscilograful nocturn")
Noapte galatee
(Lui...)
Târziu, pe coapsa cerului înalt,
încercuind corolele lactee,
spre gleznele sculptate în bazalt
coboară palma nopţii galatee.
Scrutând abisul dintre sânii ei,
întunecimea pare să te doară
şi te întrebi, neliniştit, ce zei
i-au siluit lumina de fecioară?
Ca un Pygmalion, cioplind în lut,
cuvintele-ţi tresar sub dalta rece
când săbiile zilei se ascut
şi clipa ta cu clipa se petrece.
Şi mă întreb, poete, care cer -
văzând cum te străbate nelumina -
va mai îngădui un adulter?
Târziu, pe coapsa cerului înalt,
încercuind corolele lactee,
spre gleznele sculptate în bazalt
coboară palma nopţii galatee.
Scrutând abisul dintre sânii ei,
întunecimea pare să te doară
şi te întrebi, neliniştit, ce zei
i-au siluit lumina de fecioară?
Ca un Pygmalion, cioplind în lut,
cuvintele-ţi tresar sub dalta rece
când săbiile zilei se ascut
şi clipa ta cu clipa se petrece.
Şi mă întreb, poete, care cer -
văzând cum te străbate nelumina -
va mai îngădui un adulter?
Mie, tu, dăruindu-mă
E şters conturul palmei tale stângi,
dar încă-i simt pe sânul meu căuşul,
când încercai în viul tău să strângi,
predestinării noastre doar urcuşul.
Ne îngheţau tăcerile pe rând
în ceasurile prea târziu oprite
să mai alunge dincolo de gând
descumpănirea zilelor minţite.
Prefigurai un trup, din linii seci,
mult prea abstract în el să mă cuprindă
şi măsurai absenţe-n clipe reci,
privindu-mă tăcut într-o oglindă.
Şi ce să tai din mine, şi ce nu,
ca înjumătăţirea să nu doară?
Să înţeleg că mie însămi, tu,
m-ai dăruit, întreagă, prima oară?
dar încă-i simt pe sânul meu căuşul,
când încercai în viul tău să strângi,
predestinării noastre doar urcuşul.
Ne îngheţau tăcerile pe rând
în ceasurile prea târziu oprite
să mai alunge dincolo de gând
descumpănirea zilelor minţite.
Prefigurai un trup, din linii seci,
mult prea abstract în el să mă cuprindă
şi măsurai absenţe-n clipe reci,
privindu-mă tăcut într-o oglindă.
Şi ce să tai din mine, şi ce nu,
ca înjumătăţirea să nu doară?
Să înţeleg că mie însămi, tu,
m-ai dăruit, întreagă, prima oară?
Nu vor fi în ceruri inimi împărţite
În coconul vremii, zborul e minţit,
larvele aptere se târăsc pe coate,
jumătate goale, negre jumătate,
viermuiesc haotic înspre asfinţit.
Palide gomore vin pe înserat
numele de sare să îmi nesfinţească…
Plâng, dar care ceruri să mă mai primească ?
Azi şi gândul mamei m-a înstrăinat.
Din imperiul minţii se desfac, durut,
teritorii arse de îmbrăţisare
şi îmi fac din gânduri, pentru fiecare,
punţi de cer deasupra timpului tăcut.
Ce zidesc se surpă… şi ce rost mai are
când până şi umbra, nopţii m-a vândut ?
larvele aptere se târăsc pe coate,
jumătate goale, negre jumătate,
viermuiesc haotic înspre asfinţit.
Palide gomore vin pe înserat
numele de sare să îmi nesfinţească…
Plâng, dar care ceruri să mă mai primească ?
Azi şi gândul mamei m-a înstrăinat.
Din imperiul minţii se desfac, durut,
teritorii arse de îmbrăţisare
şi îmi fac din gânduri, pentru fiecare,
punţi de cer deasupra timpului tăcut.
Ce zidesc se surpă… şi ce rost mai are
când până şi umbra, nopţii m-a vândut ?
marți, 13 martie 2012
Călătoria
"Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate."
(Mircea Eliade)
Dar... nu suntem niciodată, cu desăvârşire, singuri.
luni, 12 martie 2012
miercuri, 18 ianuarie 2012
joi, 5 ianuarie 2012
Abonați-vă la:
Postări (Atom)