Oglinzi paralele

Te întâlneşti, femeie, cu tine,-ntre oglinzi
şi-n oblice abside mai tristă pari, dar… dacă
în stinsele cristale speranţe reaprinzi
nu ar putea oglinda reflexia să-şi tacă?

Întunecă argintul… simţi golul ca şi cum
ţi se răsfrânge timpul pe ţărmul rupt de lume
şi-n cercul undei sale, firavul trup de fum,
doar karmice meandre mai pot să îl rezume.

Te-mpotriveşti când umbra în umbra ta descreşte
şi-ncet se furişează din pielea ei de şarpe
se-ntoarce în oglindă şi-n păr îşi împleteşte
regrete lungi de nuferi din coarde seci de harpe.

Dimineţi îngheţate

The other side of truth (Plastic love)

Pastel de iarnă

Poezia abisului

Solitudine

Feuda gheţurilor (Repere)

"Avem nevoie de repere fundamentale pentru a stabiliza efemera noastră existenţă, altminteri vom fi doar frunza, nu copacul."

(Emil Dogaru, "Oscilograful nocturn")

Noapte galatee

(Lui...)

Târziu, pe coapsa cerului înalt,
încercuind corolele lactee,
spre gleznele sculptate în bazalt
coboară palma nopţii galatee.

Scrutând abisul dintre sânii ei,
întunecimea pare să te doară
şi te întrebi, neliniştit, ce zei
i-au siluit lumina de fecioară?

Ca un Pygmalion, cioplind în lut,
cuvintele-ţi tresar sub dalta rece
când săbiile zilei se ascut
şi clipa ta cu clipa se petrece.

Şi mă întreb, poete, care cer -
văzând cum te străbate nelumina -
va mai îngădui un adulter?

Mie, tu, dăruindu-mă

E şters conturul palmei tale stângi,
dar încă-i simt pe sânul meu căuşul,
când încercai în viul tău să strângi,
predestinării noastre doar urcuşul.

Ne îngheţau tăcerile pe rând
în ceasurile prea târziu oprite
să mai alunge dincolo de gând
descumpănirea zilelor minţite.

Prefigurai un trup, din linii seci,
mult prea abstract în el să mă cuprindă
şi măsurai absenţe-n clipe reci,
privindu-mă tăcut într-o oglindă.

Şi ce să tai din mine, şi ce nu,
ca înjumătăţirea să nu doară?
Să înţeleg că mie însămi, tu,
m-ai dăruit, întreagă, prima oară?

Nu vor fi în ceruri inimi împărţite

În coconul vremii, zborul e minţit,
larvele aptere se târăsc pe coate,
jumătate goale, negre jumătate,
viermuiesc haotic înspre asfinţit.

Palide gomore vin pe înserat
numele de sare să îmi nesfinţească…
Plâng, dar care ceruri să mă mai primească ?
Azi şi gândul mamei m-a înstrăinat.

Din imperiul minţii se desfac, durut,
teritorii arse de îmbrăţisare
şi îmi fac din gânduri, pentru fiecare,
punţi de cer deasupra timpului tăcut.

Ce zidesc se surpă… şi ce rost mai are
când până şi umbra, nopţii m-a vândut ?

Călătoria

"Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate."
(Mircea Eliade)

Dar... nu suntem niciodată, cu desăvârşire, singuri.

Feuda gheţurilor