E şters conturul palmei tale stângi,
dar încă-i simt pe sânul meu căuşul,
când încercai în viul tău să strângi,
predestinării noastre doar urcuşul.
Ne îngheţau tăcerile pe rând
în ceasurile prea târziu oprite
să mai alunge dincolo de gând
descumpănirea zilelor minţite.
Prefigurai un trup, din linii seci,
mult prea abstract în el să mă cuprindă
şi măsurai absenţe-n clipe reci,
privindu-mă tăcut într-o oglindă.
Şi ce să tai din mine, şi ce nu,
ca înjumătăţirea să nu doară?
Să înţeleg că mie însămi, tu,
m-ai dăruit, întreagă, prima oară?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu