În coconul vremii, zborul e minţit,
larvele aptere se târăsc pe coate,
jumătate goale, negre jumătate,
viermuiesc haotic înspre asfinţit.
Palide gomore vin pe înserat
numele de sare să îmi nesfinţească…
Plâng, dar care ceruri să mă mai primească ?
Azi şi gândul mamei m-a înstrăinat.
Din imperiul minţii se desfac, durut,
teritorii arse de îmbrăţisare
şi îmi fac din gânduri, pentru fiecare,
punţi de cer deasupra timpului tăcut.
Ce zidesc se surpă… şi ce rost mai are
când până şi umbra, nopţii m-a vândut ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu