Mâinile mele, inutilele mele mâini…

Au revenit simptomele bolii. Absorbită până la ultima celulă de ceea ce simţeam, uitasem de ceva timp de ea.

Simt că tot trupul mi se dezintegrează, doar braţele îmi mai atârnă, inerte, legate parcă de nişte sfori pe care El a uitat să le mişte. Sunt îngrozitor de obosită. Nu ştiu ce doare mai mult… senzaţia asta de descompunere sau senzaţia “palmelor de hârtie”. Nu pot ţine nimic în mâini. Degetele sunt chircite şi dureroase. Voi sfârşi fără să mai pot simţi bucuria atingerii… Ce glumă sinistră… eu, acest univers centrat pe axa verbului a simţi, îmi pierd însăşi punctul de echilibru…

Îmi amintesc frânturi din poemele mele mai vechi…

“mâinile mele,
inutilele mele mâini,
ce nu au învăţat a prinde vreodată…”

“îmi înalţ mâinile întru ceruri,
mâinile mele albe, încă frumoase,
pe care se preling dimineţile golite de cuvinte…”

“eu sunt femeia aceea, Doamne,
femeia aceea
ce nu a strâns niciodată pumnii a mânie…”

Cred, acum, că nu întâmplător mi-am privit atât de obsesiv mâinile. A fost ca o premoniţie… Ştiam, undeva în mine, ce urma să se întâmple. Întotdeauna am ştiut…

Stau la birou desculţă cu tălpile direct pe pardoseală. Mi-e frig. Tremur. Tremurul devine aproape imposibil de controlat. Încerc să nu mă ridic până nu voi duce gândul până la capăt. Abia îmi pot mişca degetele pe tastatură, doare până la os fiecare literă. Dar trebuie să termin.

 E un proverb chinezesc care spune : “cei care se iubesc încap într-un bol de ceai, cei care nu, nu încap nici pe întreg pământul…” Nu ne ajunge pământul, deşi, am fi încăput cu tot cu cer şi cu Dumnezeu. Tu ai fost dintotdeauna acolo, iar eu, mereu dincolo de tine, ispăşind păcatul, sau blestemul…

Am crezut că te voi putea îngropa alături de o jumătate din mine, plecând la drum cu ce am mai rămas… cu jumătatea pe care nu am fost în stare să o arăt, despre care nu am putut să spun cuiva, vreodată. Urâţenia… grotescul jumătăţii privegheate de oastea îngerilor atei…

Toate celelalte se împrăştie în noapte, în noaptea inutilului ce îmi cuprinde umerii într-o îmbrăţişare înfrigurată. Frica mă transformă în copil… mă ghemuiesc în mine căutând mângâierea. O mângâiere ce nu va mai exista niciodată.

Te-ai aşezat la un infinit de cuvinte distanţă de noi…