Desăvârşire barocă

sunt tristă
ca o crisalidă ce ştie că nu va avea niciodată aripi
ca un copac ce simte pe trunchi respiraţia fierbinte a joagărului
ca o mamă închisă în azilul mizer al minţii ei rătăcite
murmurând un cântec de leagăn solemn ca un cântec de îngropăciune

nu mai pot suporta mirosul plecărilor
mă spăl până la sânge de bărbatul ce mi s-a impregnat în piele

îmi aprind ţigara de cânepă fumându-mi neliniştile până la vârful unghiilor
aerul mă sufocă mă clatin
şi mă sprijin de mine ca de o fereastră deschisă

putini ştiu ce înseamnă să dormi cu noaptea întinsă de-a curmezişul peste trupul tău
să nu te mai poti întoarce de pe o parte pe cealaltă fără să îi simţi apăsarea
şi totuşi să strigi dimineţii să plece
de teamă că îţi vei vedea chipul zidit între cearcănele ei vineţii

nimeni nu ştie ce înseamnă să dormi cu inima învelită într-o filă ruptă din biblie
gândind că astfel Dumnezeu este mai aproape

tristeţea se strecoară între zidurile spitalului de urgenţă
ca umbra unei femei părăsite între cearceafurile bolnave de tăcere
rece şi goală îi simt buzele pe buze pe sâni
fac dragoste pentru ultima oară în trupul acesta

singurătatea cu esenţe de tămâie măr verde încălzite cu lemn de santal şi mosc alb
nu-şi dezminte desăvârşirea barocă