(Tatălui prea devreme plecat…)
Pe tâmpla desfrunzită cununi de spini şi-a pus
şi-n lumea fulgurată de crunte anateme,
primind cu-nfrigurare sărutul din apus,
îi mai tresar pe chip, lumini, din vreme-n vreme.
Din crengile uscate, cu semne de negare,
cianoticele frunze, alunecând în volte,
îngenunchează-n lut a tristă închinare,
prefigurând îngheţul zadarnicei revolte.
Te mai presimt în trama bătrânului copac,
dar lutul nechemării multiplică fecund
sfârşiri în mine, tată, iar gândurile-mi tac
în trupu-n care moartea e doar un "joc secund".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu