locuiesc într-o fotografie alb negru
chipuri groteşti sfredelesc timpul cu priviri goale
zâmbetul meu strâns în corsetul frivolităţii
al tău cu o haină de împrumut atârnându-i pe umeri
mi se face dor
„cum i se face dor unui ascet
în grota lui adesea de o pernă”
te ascund sub pleoape
la ora când haitele dezlegate ale întunericului
muşcă sfârcurile luminii până la sânge
îmi urmez gândurile în care aş vrea să dispar fără urmă
prin labirintul tăcerilor
până la capătul cusut între buze
nu demult încăpeam într-o singură inimă
acum nu ne mai încape întreg pământul
de mâine îmi voi aşterne patul într-o frunză de smochin
îmi voi alunga umbra
să ştie şi ea ce înseamnă o femeie fără căpătâi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu