Never look back!

în/ între

îmi privesc tristeţea
sub pălăria neagră acelaşi chip
un rid şi un semn de plecare se ceartă pentru supremaţie în colţurile ochilor

e întotdeauna o singurătate distanţă între noi şi noi înşine
între întâmplările din care ne trezim ca după un somn lung
căutându-ne sufletele printre cearceafurile confuze
patul îngustează îndepărtările dintre oameni
“mireasma trupului de femeie
într-un schimb confidenţial de adrese
cu mirosul de fier al trupului de bărbat“
şi recipisa de bagaje pentru înapoiere
înghesuită în colţul stâng al cutiei poştale

cer dimineţii să arunce lumina ca o piatră
în tâmpla în care mi se sinucid gândurile
e o lapidare necesară
când te prosternezi cu veneraţie lanţului
când îţi prinzi în umeri braţe de lemn
le înveţi tot ce nu au ştiut mâinile tale
şi le laşi libere să umble prin lume
fără teama că vor prinde rădăcini în umbra bărbatului

între mine şi mine însămi moartea îşi adună înfrigurată genunchii la piept

ménage à trois

în fiecare minciună există un adevăr nerostit până la capăt

ziua în care nu îţi mai sunt îmi întinde orele până la încheieturile mâinilor
sângele mi se strânge în jurul inimii
ca sinucigaşilor frânghia în jurul gâtului

o altă femeie îşi înfige unghiile în nevrozele tale de poet singur
vrea să facă toate lucrurile pe care le face în mod firesc o femeie
în ferestre două gânduri înghesuite unul în celălalt
pe masă două ceşti un pahar cu vin şi o farfurie cu cenuşă
simte că cineva a murit aici nu demult
aerul i se face ghem între coaste

tace
şterge cu mâneca praful dintre umbrele noastre
şi tace

calcă prin toate nopţile prin care am trecut întotdeauna prea grăbiţi
ajunge la pat
e singurul lucru pe care îl mai are de făcut
îmi împachetează adânciturile coapselor odată cu cearşafurile
în care s-a tăvălit în fiecare noapte minciuna şi le aruncă
te dezbracă de mine de la suflet în jos
de la glezne în jos pământul
pătrunde în încăperile din care am fost repudiată
sângele tău îşi izbeşte fruntea de pereţii de carne a nestăpânire
inima mea se întoarce cu spatele

în capela albă se tace
tace şi trupul peste care aruncă primul pumn de pământ a uitare
o urmezi
după tine potopul

cine să ne îngroape când toti sfinţii sunt plecaţi din morţile noastre

Moonlight

Light of the last elf

Silence (Before the storm)

Anais

”scriitorii fac dragoste cu orice vor
adevărul este că numai aşa pot trăi în două direcţii diferite
am nevoie de două vieţi am două fiinţe
totul în afară de fericire e nevroză
nu cred decât în foc
viaţă
foc
niciodată moarte
foc şi viaţă
căldura zilei e ca o mână de bărbat pe un sân“

sunt Anais curtezana preferată a regilor parnasului
adorm întotdeauna la ora când copitele zorilor izbesc pragurile nopţilor de desfrâu
ghemuit lângă mine sforăie visul în care am fost odată fecioară
iubitul meu Henry îmi aşează o mână sub cap şi cealaltă între zodiile fierbinţi ale coapselor
nici în somn nu mai poate îndura depărtarea
îmi aminteşte ce scria nu demult şi zâmbeşte
“în singurătate şi în prietenia cu vinurile găsesc într-adevăr
mai multă voluptate decât în braţele albe şi dezgolite ale unei femei”
în prietenia cu nopţile mele viaţa este un prelung ţipăt de extaz pe buzele morţii

mintea este cheia de boltă a templului femeii
ea deschide larg uşile spre altarul orgasmului interior
lăsând lanţurile tuturor prejudecăţilor să cadă
sunt o femeie la fel ca oricare altă femeie
dar nu pot să trăiesc într-o lume normală ca o femeie normală
sunt drogul ce nu mi l-am injectat însă memoria sângelui păstrează delirul
sunt o insulă virgină pe care nu am călcat dar tălpile mele îi ştiu sălbăticia
sunt o nevrotică refuzând internarea în ospiciul cenuşiu al uzanţelor

teama de blestemul pământului nu m-a ţinut legată de coasta bărbaţilor
nici veşnicia nu mă va ţine captivă între zidurile de smoală încinsă
pe care vor apărea secvenţe din viitoarele mele vieţi placentare
voi continua să trăiesc în cotlonul cel mai întunecat din minţile lor
mă vor striga instinctual în fiecare femeie chiar dacă nu m-au avut niciodată
dar în locul meu ecoul propriului strigăt le va răspunde

” bărbaţilor eliberaţi femeia şi ea vi se va dărui întru totul“

Shadow's touch

cartogramă epidermică

sunt coloana sonoră de care a rămas agăţat
strigătul final dintr-un film prost
în sanatoriul de carne oasele tale se leagănă în balansoare albastre
alături o femeie te înveleşte cu nevrozele ei adulterine

sunt un sunet îngropat între rilurile unui disc de gramofon uzat
pentru un film prost cine să-ţi restituie banii daţi pe bilete
îmi decupez sufletul din pelicula care a rulat mereu cu sălile goale
şi îl ascund sub cămaşa fără nasturi a umbrei

o umbră pe care nimeni nu o poate acuza de complicitate la furt
nu are identitate şi nici domiciliu stabil

îl ascund de ruşinea de a fi recunoscut mereu
pe afişul unei alte singurătaţi
şi arătat cu degetul pe oriunde ar trece

ecran alb
o derulare înapoi pe buzele mele
orice străin în acest oraş este un alter ego al poetului Mircea Bârsilă
a striga în numele tuturor iubirilor neduse pană la capăt
a încerca să decriptezi inutila enigmă
din cartograma violacee scrisă cu dinţii de eros

în sanatoriul de carne oasele tale se leagănă în balansoare albastre
ca nişte inutile prelungiri ale cerului
alături o femeie te înveleşte cu nevrozele ei adulterine
zâmbeşte fără să ştie că în sanatoriul acela
nici măcar morţii nu sunt înmormântaţi creştineşte
sunt aruncaţi la groapa comună şi li se şterg minuţios urmele

a striga în numele tuturor iubirilor neduse pană la capăt
uneori cuvintele tale mă leagănă şi tot ele mă fac să tac
aşa cum tace o păpuşă de paie aruncată de un copil
ce a dezbrăcat-o din curiozitatea de a vedea ce are sub haine

în mine nu mai este loc de încă o prăbuşire
printre camioanele cu moloz
răsturnate pe străzile închise în suburbiile inimii
ecran alb
pentru un film prost cine să-ţi restituie banii daţi pe bilete

religia cărnii

timpul mă înfăşoară în jurul trupului până la sufocare
nu am unde să plec
la cine să mă întorc
la capătul inimii e douăzecişipatru februarie
mi-e frig
aşa de frig încât urlu dintre coaste ca întâia născută a lumii
în cel de-al douăzecişiultimul ceas al bărbatului

sunt nopţi în care despici întunericul până la os
te strecori ca un ucigaş plătit la locul crimei
mă cuprinzi între braţele alungite de povara tuturor femeilor părăsite în răspântii
sub sânul drept strigăt
pe sânul stâng tăcerea se ghemuieşte în căuşul palmei
nu e a mea tăcerea aceasta
nici femeia aceea nu sunt eu
bărbaţii care au iubit-o au fost întotdeauna ai altora

de la o vreme am învăţat să respect viaţa
nu îndrăznesc să o mai ating
o privesc de la distanţă deasupra tuturor întâmplărilor
şi alerg înspre fiecare dimineată cu privirea întoarsă peste umăr
cum alergam în copilărie de teamă să nu mă acopere umbra

nu mai ştiu cine sunt
îmi salut sângele cu deferenţă şi el se opreste în loc
îmi salut cunoscuţii dar ei trec speriaţi mai departe
n-o să înţeleg niciodată unde se grăbesc oamenii

de ce mă convertesc în religia efemeră a cărnii
înainte de fiecare moarte fără niciun Dumnezeu

sinceritate lapidată

m-ai alungat din cerul zdrenţăros
ca pe o evă a destrăbălării
din carnea mea tăcerile au ros
cum roade noaptea sfârcul înserării

m-am prăbuşit în golul dintre noi
cu vânturile firii împotrivă
când m-ai legat de umbră cu noroi
la stâlpul verităţii în derivă

nu m-ai ucis… poetele nu mor
dintr-o sinceritate lapidată
doar se închid o vreme-n lumea lor
scrutând întunecimea aşezată
în ochii pietrei grele de păcat

cu degetele plânse de cerneală
îşi fac din poezie zigurat
şi-un Dumnezeu în chip de îndoială

ceasuri potrivite niciodată la ora uitării

e unu fără tine în orologiul de sânge
tic - tac
secundele tac aproape de doi

ceasurile potrivite niciodată la ora uitării stau în buzunarul lui Chronos
vrem să ţinem iubirea aceasta între buze
cu dinţii s-o ţinem tu de o parte eu de cealaltă a formei ei colţuroase
timpul va rotunji toate culorile ţipătului din continuarea tristeţilor noastre
şi va rămane perfectă la fel ca toate întâmplările privite de departe

între trupurile noastre e o lagună în care cresc culturi de canabis
culegătoarele tale duc tăcerea sub unghii ale mele cară mere în sân
stai spate în spate cu umbra mea
întunericul îşi sprijină palmele pe conturul incert al umerilor
dezbrăcându-ne lumina până la epidermă
fac dragoste cu bărbatul ce l-ai ascuns mereu între coaste
de teama de a nu fi văzut iubind în trup străin
fac dragoste fără să ştiu a cui sunt
pentru ca nicio dimineaţă să nu fie ca o femeie
o femeie tânără al cărei bărbat se întoarce în zori obosit de la alta

iubirea este anestezia dinaintea morţii
nimeni nu ştie ce doză o face suportabilă zilei de după
numai pe mine poate să mă amorţească până la neuitare
doar când îmi vor deschide venele vei vedea această hemoragie de cer
până la ultima picătură de albastru
atunci îmi vei spune
"tot ce am iubit crezându-mă capabil
de o durere deplină
mă desparte acum la fel ca o prăpastie de mine însumi"

dar eu voi ţine cu dinţii de acelaşi capăt dat înălţării mele
voi ţine chiar şi atunci când la celălalt capăt nu va mai fi decât un ceas
"un ceas cu orele furate una câte una pentru a fi omorâte cu pietre"
am avut dintotdeauna o singură nevoie
nevoia de apartenenţă dăruindu-mă toată

judecata de apoi

prin trupul acesta nu mai trec oameni
din icoana încremenită în carne
o fecioară orantă înalţă spre cer ultimul Te Deum

umbre fără conştiinţa păcatului
urcă dealul golgotei purtându-şi crucile întoarse pe umeri
luciferi întrupaţi rostogolesc bolovani de foc pe povârnişul inimii
rând pe rând se prăbuşesc altarele luminii
strivind toate miresele din sânge
un fum adormit uneşte pământul dintre coaste şi cerul gurii
strigătul rătăceşte prin labirintul spaimei cu tălpile goale
nicio ieşire din iadul neştiut al femeii

pentru întâia dată sunt Dumnezeul
privind cu indiferenţă apocalipsa trupului
chemat cu toti morţii la judecata de apoi

"opera de trei parale"

scriu pentru a nu lasa noaptea să mi se întindă sub pleoape
negrul îşi revendică dreptul de proprietate legitim asupra privirilor cernite
scriu pentru a nu mai visa mereu acelaşi coşmar
coşmarul în care sunt fericită
ca o atalantă care aleargă
ispitită de merele din grădina hesperidelor

scriu cu sufletul despuiat de ultimul veşmânt
fără să-mi pese că răman goală în piaţa publică
nuditatea e doar o monedă de schimb

scriu cu sufletul învineţit de revoltă de durere de neputinţă
o biată narcomană inhalând fumul otrăvit din narghileaua spaimei
ţigara de foi în care răsuceam nu demult
un amestec halucinant de viaţă şi dragoste cu esenţe amare
a devenit un drog mult prea scump

lumina şi-a făcut din mine altar
îngenunchează cu fiecare înserare înainte de vreme
la dracu’ trebuia să-şi zidească o casă de toleranţă
oricum se oferă întunericului
la ora când cerul aruncă ultimul pumn de măruntiş în cutia milei
aş fi trăit cu trupul ostenit de păcat
dar aş fi trăit
fără să ştiu ce înseamnă să mori în numele unui zeu de carton
îngeri apteri îmi sting lumânările cărnii lăsându-mă în bezna inutilităţii

scriu şi mă înalţ din mine însămi
mă înalţ tot mai sus
zmeu de hârtie cu sfori legate de mâinile bărbatului întors într-o copilărie furată

într-o zi mă voi prăbuşi în abisul propriilor mele cuvinte
şi moartea mă va privi cu chip de operă neterminată

femeie fără căpătâi

locuiesc într-o fotografie alb negru
chipuri groteşti sfredelesc timpul cu priviri goale
zâmbetul meu strâns în corsetul frivolităţii
al tău cu o haină de împrumut atârnându-i pe umeri

mi se face dor
„cum i se face dor unui ascet
în grota lui adesea de o pernă”
te ascund sub pleoape
la ora când haitele dezlegate ale întunericului
muşcă sfârcurile luminii până la sânge
îmi urmez gândurile în care aş vrea să dispar fără urmă
prin labirintul tăcerilor
până la capătul cusut între buze
nu demult încăpeam într-o singură inimă
acum nu ne mai încape întreg pământul

de mâine îmi voi aşterne patul într-o frunză de smochin
îmi voi alunga umbra
să ştie şi ea ce înseamnă o femeie fără căpătâi