religia cărnii

timpul mă înfăşoară în jurul trupului până la sufocare
nu am unde să plec
la cine să mă întorc
la capătul inimii e douăzecişipatru februarie
mi-e frig
aşa de frig încât urlu dintre coaste ca întâia născută a lumii
în cel de-al douăzecişiultimul ceas al bărbatului

sunt nopţi în care despici întunericul până la os
te strecori ca un ucigaş plătit la locul crimei
mă cuprinzi între braţele alungite de povara tuturor femeilor părăsite în răspântii
sub sânul drept strigăt
pe sânul stâng tăcerea se ghemuieşte în căuşul palmei
nu e a mea tăcerea aceasta
nici femeia aceea nu sunt eu
bărbaţii care au iubit-o au fost întotdeauna ai altora

de la o vreme am învăţat să respect viaţa
nu îndrăznesc să o mai ating
o privesc de la distanţă deasupra tuturor întâmplărilor
şi alerg înspre fiecare dimineată cu privirea întoarsă peste umăr
cum alergam în copilărie de teamă să nu mă acopere umbra

nu mai ştiu cine sunt
îmi salut sângele cu deferenţă şi el se opreste în loc
îmi salut cunoscuţii dar ei trec speriaţi mai departe
n-o să înţeleg niciodată unde se grăbesc oamenii

de ce mă convertesc în religia efemeră a cărnii
înainte de fiecare moarte fără niciun Dumnezeu