(Fiului meu)
Mă-nlănţuiesc chemări definitive,
secunde albe-n palma mea se cern,
mă simt murind încet pe când, fictive,
sincope de destin se zbat în stern.
Tăcerea mea naşte fecund tăcere,
dureri - rostogolindu-se bizar
în trunchi însemeţind trecute ere -
mă neclintesc în gând de drum stelar.
Când vine vremea, vreme o să-mi fie?
E prea târziu? E numai prea curând…
Şi lutul răscolit de veşnicie
se-ntoarce-n lut nemoarte indurând.
Mă desfrunzesc în trupul meu, străină,
dar… Cine, Doamne? Cine va veghea
mlădiţa însetată de lumină,
crescută ieri din rădăcina mea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu