E prima dintre nopţile când nu-ţi
mai e, femeie, plânsul disperare
şi-ţi chemi şoptit toţi pruncii nenăscuţi
să-i înfăsori în scutec de ninsoare.
Pe cai gonind spre alte zări, Eol,
mai vede prin fereastra casei tale,
doar mama străjuind un leagăn gol,
uscând pe buze cântecul de jale.
Şi-i ultima din nopţile când ard
în tine lumânările de ceară,
însângerând absurd, cu flori de nard,
morminte ce n-au încetat să doară.
Dar nu mai poţi la ele să ajungi
în cimitirul vostru, fără cheie.
Şi lacătul, păzit de umbre lungi,
pe care-l descuiai cândva, femeie,
a ruginit demult… Sunt lumi de vină
acelea cărora le-ai fost regină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu