’’Nu! Nu stingeţi lumina! N-am să vă bat în uşă!
În palme sângerează şi doare fiecare
dintre arginţii Iudei… şi fum e… şi cenuşă
în drumul meu spre cruce săpat în stânci de sare.
Am învăţat devreme puţinul să îmi fie
preaplin şi-ndestulare. De fiecare dată
când mi-am zdrelit genunchii în prunduri de trufie
am înţeles ce-i mila. Dispreţul? Niciodată!’’
Sub şalul alb – al fetei ce n-a putut să-l poarte
în ziua când, fatidic, celesta auroră
cu noaptea a nuntit-o – e un copil pe moarte
ce neştiindu-şi vina iertare, mut, imploră.
Când nesfinţirea lumii în luturi împietreşte,
se-aşează-n pragul Casei strângând la piept păpuşa
şi simte-n ea lumina cum creşte şi tot creşte…
nu mai e mult… şi Domnii îi vor deschide uşa…
Deşi aproape cerul, în pumn încă ascunde,
cu teamă, pentru mâine, averea căpătată…
Zâmbeşte şi se-ntreabă de ce nu ştie unde
a mai văzut ea ochii aceia trişti de Tată?
Străină pretutindeni în trecerea prin lume,
doar El a mângâiat-o, strigând-o-ncet pe nume…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu