ca și cum

niciodată duminică

dragostea este aidoma morţii

nu am privit-o niciodată în ochi ci întoarsă din oglinzile celuilalt
cu uimirea copilului ce îşi întâlnește prima dată chipul în reflexia apelor

merg prin viaţă cu ochii închişi

cu un înger pe umărul drept

pe umărul stâng desaga tot mai grea a iubirilor neduse până la capăt

m-am înstrăinat întotdeauna dinspre trup înspre suflet

cu teama că nici măcar sângele nu îmi mai aparţine

printre vestigiile tuturor prăbuşirilor în mine însămi

pe locul în care ar fi trebuit să rămâi

moartea îşi strânge genunchii la piept a înfrigurare

în fiecare copac din care m-am desprins a existat o arcă
trimisă de Dumnezeu pe ultimul ţărm
ultimul semn din visul lui Noe
în fiecare a şaptea zi
niciodată duminică

moartea ca o cerere în căsătorie

pleci la ora când dimineaţa se foieşte în aşternuturi

trăgându-şi lumina peste umeri
degetele tale orbesc înainte de ultimul gest

rămân de cealaltă parte a zilei

securea soarelui îmi judecă gleznele
de parcă ar mai fi ceva de judecat în istoria paşilor pierduţi

ultima noapte ghemuită între coapse ca un fetus avortat
chiureta spaimei îmi scobeşte pântecul până la semnul naşterii
timpul picură în roşu indecis printre bandaje

dacă te-ai fi întors ai fi înţeles că nu am putut decât să accept
moartea ca o cerere în căsătorie

namaste

“accept starea ta de om cât şi pe a mea

mă plec în faţa divinităţii din fiecare dintre noi şi o cinstesc
accept egalitatea noastră spirituală absolută ca fiinţe
cum accept că fiecare dintre noi uită cine suntem”

îmi poţi lua tot
tot ce dăm lumii nu ne mai aparţine
privirile mele vor sta în genunchi sub pleoapele tale
cuvintele mele îţi vor coase tăcerile între buze până la sânge
până la numele pe care îl vei striga a îndurare
în fiecare din nopţile în care nu vei mai putea străbate
îndepărtările de semnul naşterii tale
îţi vei întoarce carnea pe dos şi te vei căuta cu mâinile mele
nu vei mai şti unde începi tu
unde sfârşeşc eu

va veni o zi când vei spune rămas bun somnului
încercând să te lepezi de mine
îţi vei căra spaimele spre capătul inimii
precum nebunul pietrele lucidităţii spre turnul minţii lui rătăcite
îţi vei chema sângele dar el va alerga speriat departe de tine
te vei închina într-un trup în care şi Dumnezeu se întoarce cu spatele

din oglindă te va privi o străină
agăţat de buzele ei un singur cuvânt
îţi va aminti că nu poţi striga viaţa altuia cu numele tău

namaste

“L is for Love”

dimineţi cu tălpile zdrelite de umblet aiurea
cu mâinile mele întinate le descui îndurările
şi alerg spre tine ca înspre icoana ultimei rătăciri
alerg
alerg nebuneşte
cu teama că trupul meu nu mai poate ascunde răvăşirea
şi o va striga cu primul foşnet al sângelui

alerg
alerg
alerg şi cad
şi mă ridic
în numele blestemului de a fi femeie

dimineţi cu buze învineţite de absenţă
ascult George Davidson
“L is for Love”
ne întâlnim în mijlocul fiecărui gând ce ne însumează îndepărtările
mă agăţ de tine cu disperarea muribundului de ultima fărâmă de viaţă
cu disperarea umbrei de risipirea în întuneric
cu disperarea de a şti că drumul nu a început şi nu va sfârşi
în patul în care mi-ai dezbrăcat singurătatea până la semnul naşterii
un deceniu de viaţă în minus
decalogul neîntâmplărilor tale îmi consfinţeşte păcatul

lasă-ţi dragostea să vină la mine!
“mă voi preface orb şi am să vin cu braţul întins să-ţi mângâi chipul”

partaj

nu mă întreba nimic 
ia tot ce vrei din ce a mai rămas
lasă-mi doar tăcerea cea de toate zilele
greşelile mele şi iertate greşelile greşiţilor mei
dar să nu uiţi
trage lumina după tine când pleci
nu vreau să mă mai trezesc dimineaţă

Erotica tristeţii

Când buzele-ţi flămânde pe buze îmi coboară
sorbindu-mi în săruturi şi visul şi respirul,
în jocurile apei, ce trupu-mi împresoară
cu despletiri de alge, prefigurezi nadirul.

Când palma ta striveşte pe sânul stâng chemarea,
un şarpe de smaralde mi-alunecă prin oase,
spre lumea-i vegetală înşerpuind uitarea
nesfintelor nocturne la cumpănă rămase.

Când mă pătrunzi sălbatic, în nopţi aleatorii,
vin îngeri luciferici pletoric să răsfeţe
al humei pântec rodnic în ritmuri derizorii…
lascivă posedare! dar… de ce eu, tristeţe?

Chemări definitive

(Fiului meu)

Mă-nlănţuiesc chemări definitive,
secunde albe-n palma mea se cern,
mă simt murind încet pe când, fictive,
sincope de destin se zbat în stern.

Tăcerea mea naşte fecund tăcere,
dureri - rostogolindu-se bizar
în trunchi însemeţind trecute ere -
mă neclintesc în gând de drum stelar.

Când vine vremea, vreme o să-mi fie?
E prea târziu? E numai prea curând…
Şi lutul răscolit de veşnicie
se-ntoarce-n lut nemoarte indurând.

Mă desfrunzesc în trupul meu, străină,
dar… Cine, Doamne? Cine va veghea
mlădiţa însetată de lumină,
crescută ieri din rădăcina mea?

"Noapte de decemvrie" (Delir metempsihotic)

Vertebrele nocturne se frâng şi cad haotic,
în curcubeu apatic de fluturi opalini,
un nor descătuşează delir metempsihotic...
din ochii de cenuşă i se preling lumini...

De ce îţi rezemi fruntea de zidul casei mele,
tu nu auzi secunda cum urlă a târziu ?
Ferestrele sunt sparte şi nu mai au zăbrele,
iar vântul firii geme în sanctuar pustiu.

Nu vezi că şi smochinul în lemnul uşii plânge
de dorul înfloririi uitat în luna mai?
Că golul văruieşte pereţii albi cu sânge
şi decorează masa cu flori de mucegai ?

Nici că în patul tâmplei lumina-i muribundă
şi-n plete mi se face din ce în ce mai ger ?

Un negustor de gânduri încearcă să mă vândă
de umbră dezlegată, în târgul pauper…

Şi râde-a răzvrătire strângând în pumn arginţii
apoi deschide palma... din gestul indecis
încep încet să-mi cadă pe lespezile mintii...

Sunt treizeci de monede! Şi mă trezesc din vis...

Prostituata unei străzi de lux

La dracu’ azi cu gândurile care
mă-nchid în mine răscolind dureri,
îmi cer din minte drept de exilare
să mă clădesc din falsele-i tăceri.

Când mă conjugi strivit de începuturi,
în care timp verbal să mă zăresc?
Mă ţine braţul ploii-adânc în luturi…
Cum să te uit când nici nu-mi amintesc?

Când ape negre par să se reverse,
toxina visului cândva ucis
se răspândeşte-n zilele imerse
în profunzimi de ocru indecis.

Blestemul s-a rescris într-o idee,
secând un ţărm de vise în reflux…
şi n-ai să ştii ce-am fost: Destin? Femeie?
Prostituata unei străzi de lux?

Cromatica plecărilor (Drumul infernului)

Străluciri de opal dintre ceruri mai vin,
ochii noştri cerşesc nesfinţirii tain,
dar acvile de foc rup cu ghearele mov,
în fâşii, dimineţi, putrezite-n alcov.

Când în trupuri şi azi, un nevrotic “a fi”,
înhumează perfid îndelungi pribegii,
eu tăcerii iernând, te presimt cum îmi treci
printre coaste, malign, lancea orelor reci.

Dinspre suflet cerşind paradisul incert,
în golgote de timp să mă iert, să te iert,
simt în tâmple curgând infernal Acheron
şi în luntrea de gând mă aşteaptă Caron,

mă închină plecări, lumii umbrelor lungi,
 când în cer împietresc sorii tăi nibelungi.

Cerşindu-mă în umbra de cer ce ne desparte...

Ştiam că depărtarea nicicând nu se împarte,
dar te-am iubit… departe, de mine prea departe…

Adânc presimt căderea din zbor ciuntit în umăr,
străină sunt de tine, de mine mai străină
şi-n palmele-ncleştate în jocul de lumină
întunecări fugare am început să număr.

Tristeţea redeschide ştiute coridoare,
devreme e plecarea, întoarcerea târzie,
îmbrac singurătatea pe dos să nu se ştie
că-n pântec de femeie se naşte şi se moare…

Şi-am să rămân cu mine, de mine mai departe,
cerşindu-mă în umbra de cer ce ne desparte…

Ieri, între alb şi negru

Deşi mai doare încă distanţa dintre noi,/ alt drum ţi-atinge paşii rătăcitori prin ploi/ şi sângerează Timpul pe umărul tău stâng,/ în semn întors de cruce, pe care îngeri plâng.
În umbra coapsei albe păstrezi, abia ştiut,/ stigmatul nesfinţirii şi-al buzelor de lut…/ şi ţi-am rămas în pântec, închis între tăceri,/ ca în travaliul spaimei să mă renaşti din Ieri…

Sunt distanţe şi distanţe/ ce pun gândurilor ştanţe…/ Tainele întunecării/ se adună-n palma zării,/ se despart la ţărmul mării,/ dorm sub semnul întrebării…/ Adunate la un loc/ şi legate-n nod de joc,/ cu fir roşu de noroc,/ spicele de gând se coc…

Pe chipul mângâiat de erosul divin,/ curg lacrimi ce preschimbă din nou apa în vin,/ dar trupul ce rodeşte din răutatea lumii,/ străin îţi va rămâne în necredinta humii…/ că i-ai legat pe glezne cătuşele tăcerii/ şi-n ruginite lanţuri i-ai strâns pe braţe Ierii…

A mai rămas pe ţărm un vis închis în scoică,/ legat cu două zale de lanţ din Timp Târziu,/ când am plecat la poluri în nălucindă troică,/ fără de-ntârziere şi fără vizitiu…

Nelinişti colţuroase nerotunjite încă,/ se mai desprind din drumul săpat cândva în stâncă/ şi cad în asfinţitul acelui Timp în care,/ rostogoleam secunde în sfere de culoare…
gri – noroc,
roşu – foc,
alb – copac,
negru… tac…

Ai fi putut, ştii bine, o mână să întinzi…/ ai fi aflat Înaltul de dincolo de grinzi…/ Şi de-ai fi fost chiar plânsul ce şi-a găsit lăcaş/ în trupul meu, iubite… te-aş fi păstrat şi te-aş…
Şi, Doamne, câte încă ai fi putut să faci!/ Aş fi întors şi Timpul… dar numai să nu-mi taci!

Proporţia de aur? Divinul numărul phi…/ cu Beethoven şi Mozart, Schubert şi Debussy./ Azi şi-a pierdut vioara Bătrânul Lutier,/ şi păpădia plânge în palma lui Dürer…

În lumea ta rotundă, (a fi sau a nu fi)/ şi-a săvârşit lucrarea celebrul Mister PI…/ Când armonia cântă o lume în spirală,/ în cercul tău rămâne o umbră bicefală…

Când între subiect şi predicat, acordul/ nu e făcut pe coarda aceleiaşi viori,/ când unul este sudul şi celălalt e nordul/ iar calea jumătate e-n umbra unei ciori,/ când eu mă-ntorc spre tine şi tu mereu spui: ’’Mâine!’’…/ Cum să-mpărţim iubite acelaşi colţ de pâine?
Mi-ar fi plăcut lumină să-ţi fie-n ochii orbi/ şi taina nerostirii pe buze să îmi sorbi…/ În leagăn crud, de alge, copilă să mă culci…/ să mă trezeşti femeie… să mă iubeşti şi-atunci/ ai fi aflat în mine nadir dar şi zenit…/ dar niciodată însă… un Christ îmbătrânit…

Un Christ îmbătrânit? Hidoasă blasfemie!/ Şi între joc şi taină… ce cruntă ironie!

Dacă îţi place jocul/ cu-o mie de culori/ nu ştii că uneori/ poţi să te joci focul?
Se joacă Azi copila şi ei ce poţi să-i ceri?/ Femeia ta de humă e înzidită-n Ieri…

Întâiul drum şi drumul de pe urmă

Eram cândva un drum spre nicăieri,
înşerpuit bizar prin vechea urbe,
ce-şi întorcea un capăt înspre ieri
împovărat de-atatea zile curbe.

Am fost apoi un drum desperecheat
până şi piatra parcă mă uitase
de câte veşnicii am aşteptat,
împrăfuind în pragul unei case.

Am fost o vreme drumul nimănui
şi nopţile mă dăltuiau în beznă,
nu-nţelegeam de ce lumină nu-i
să-mi curăţe noroiul de pe gleznă.

Un călător, pe drumul orişicui,
văzând cum capătul spre cer se curmă
m-a înălţat, să fiu doar drumul lui,
întâiul drum şi drumul de pe urmă...

Îmbrăţişaţi, dansând printre cuvinte

Din noaptea ce-ncepuse să mă doară/ n-a mai rămas decât un zor de zi,/ eu mă grăbeam să plec ultima oară,/ tu, întuneric, ai uitat să vii...

*

Să nu-mi spui “întuneric”, să nu-mi spui…/ M-am furişat adeseori la tine,/ când somnul vesperalelor ruine/ se agăţa în ochii tăi căprui/ şi nopţii tale i-am rămas aproape/ veghindu-te de dincolo de pleoape.

*

De dincolo de pleoape, doar timpul ne veghează/ şi-n rana mea adâncă lumina-i o ruină,/ eu sunt învinsul însuşi, tu nu ai nicio vină,/ când totul se destramă, nimic nu mai contează...
De nopţii mele i-ai rămas aproape,/ ţi-aş spune "mulţumesc", dar cine-s eu?/ Un vagabond trecând pe străzi mereu,/ în căutarea nu ştiu cărei soapte...

*

Am fost acolo… ştii şi tu, cum ştii,/ că doi pribegi uitaţi cândva pe drum,/ doar în răscrucea nopţilor pustii,/ îşi întâlnesc iar umbrele de scrum…/ Nu-mi mulţumi… doar fă-mi în tine casă/ şi ţine-mă cât timpul mă mai lasă…

*

În mine ai popas, dar nu ai casă.../ nici eu nu am în lumea asta loc/ şi sincer cred şi fără echivoc,/ că de pribegi lui Dumnezeu nu-i pasă.

*

Când vom pleca acestui univers,/ purtaţi de diligenţele de ceaţă,/ să iei din tot ce-am scris măcar un vers,/ să mă trezeşti cu el în altă viaţă.
Când, dezbracaţi de trupuri, tu şi eu,/ vom rătăci tărâmuri siderale,/ ne vor conduce către Dumnezeu/ alaiul de “minciuni fundamentale”.
Şi ai să vezi că dincolo de ploi,/ se va găsi un loc şi pentru noi…

*

Deja eu m-am născut în altă lume/ şi te trezesc cu versuri, cum mi-ai spus,/ dar parcă timpul curge descompus/ şi nu e nimeni altul să ne-ndrume.
Şi iarăşi viaţă stearpă, iarăşi moarte,/iubire rătăcită printre stele/ şi vise îngipsate-ntre atele/ şi-apropiaţi vom fi aşa departe…
Şi ai să vezi că pentru noi nu-i loc,/ suntem doar piesele ce ies din joc…

*

Cuprinde-mă în braţe să-mi uit teama/ că drumul meu se-apropie de cer,/ chiar dacă ştiu că doar a mea e drama,/ te cer tristeţii mele prizonier.
Tu cere-mi tâmpla să înmugurească,/ pe umăru-ţi, copac de vânt crescut,/ că pietrele din albia lumească/ m-au însetat de verde nenăscut…
Din lumea-n despletire de culoare/ Aşteaptă-mă! Sunt gata de plecare!

*

Cum să închizi în sipetul tău mic/ atâta disperare câtă port,/ atâta moarte vie, deşi-s mort/ şi-atâtea naşteri date pe nimic?
În braţe ne-am cuprins deja demult;/ dar parcă e un dans cu mult prea trist,/ eu sunt rebel, bolnav şi antichrist/ şi tu îmi dărui şi mai mult tumult.
Nu noi suntem acum, aici, de vină/ că noaptea ne-a lăsat fără lumină.

*

Eu te-am cuprins cu tot ce ţi se-ntâmplă/ nu-i vina mea şi nici a ta nu-i vina/ că ne-am găsit… şi tâmplă lângă tâmplă/ mai ascultăm cum creşte-n noi lumina./ Şi-n clipa-n care moartea va pătrunde,/ imperiul ars, de carne şi de sânge,/ trezind adâncul limpezit în unde,/ în lungi convulsii cerul s-o răsfrânge.
Când ne-om trezi, din vise lucifere,/ scântei arzând vor stărui sub pleoape,/ înstrălucind în ruguri efemere,/ neliniştea acestei nopţi, aproape/ şi dansul nostru trist dintre cuvinte/ şi-mbrăţisarea ultimei secunde…
De vei cerşi aducerii aminte,/ zâmbind la pieptul tău mă voi ascunde.

*

Când morţile sub piele ne-or pătrunde/ nu vor găsi în noi decât pustiu/ şi vor pleca spre-un alt tărâm mai viu/ să-l bântuie cu umbre muribunde.
Ne vom trezi cândva pe-o altă sferă,/ chip însetat de viaţă lângă chip,/ scriindu-ne cu note de nisip/ pe altă partitură efemeră.
Un arbore ciudat crescând în stele.../ Noi prinşi în taina altei închisori,/ tu îi vei fi coroana grea de flori,/ iar eu ceva din crengile-i rebele.
Şi vom rodi aşa în noaptea lumii,/ uitând de carnea dureroasă-a humii.

*

E-n orologiu ultimul “bing - bang”/ în noaptea zămislirilor oculte.../ Secunde siderale stau s-asculte/ cum cade timpul între Yin si Yang...
E noaptea hărăzită, de hazard.../ Amirosind în nări profund ispita,/ caii de gând, zvârlind spre cer copita,/ desfid povara frâielor ce-i ard...
Ne-a proorocit în alb, cândva, kaballa:/ ’’Sunteţi născuţi să nu purtaţi zăbala!’’




Adrian Manolache & Liliana Filişan 

“Celei care minte”

De ne-om reîntâlni cândva pe drum
şi-ai să mă vezi plângând, să nu te doară!
În ochi m-a înţepat un spin de fum,
din rugul stins sub tălpi,  în primăvară.

Când în ştiutul marş de nenoroc,
vei asculta secundele cum cântă,
Thanatos îmi va ţese-n fir de foc,
hieratici crini pe voalul meu de nuntă.

Când vei păşi, pierdut, tărâmul mut,
pe care tot ce-i rău, cu răul piere,
să nu mă strigi, Miresele de lut,
plângând, mă pregătesc de Înviere.

Şi de rămâi Mireselor târzii,
în nopţile aducerii aminte
şi-ai să auzi: “Nu te-am iubit!” să ştii
că-i glasul stins al “Celei care minte”…

Te Deum

Tatăl nostru care eşti în ceruri,

când rugăciunea flăcării mă-ntoarce
în lutul ars, îmi înzidesc chilie
din tot ce-a fost şi tot ce-o să mai fie,
să nu mai simt cum mă pândeşte Parce.

sfinţească-se numele Tău,
vie împărăţia Ta,
facă-se voia Ta,
precum în cer,
aşa şi pe pământ.

când trec prin mine capete de poduri
şi îmi străbat pustiul spre lumină,
hierofanţi mă ispitesc, străină,
să leg pământ de cer cu şapte noduri.

Nu mă lăsa pierdută în ispită,

când foc păgân îmi fumegă în vatră,
cu flacără albastru céruléum,
înalţ spre Tine ultimul Te Deum
în asprul drum al carelor de piatră.

Plecare spre niciunde

Mă înspăimântă gândul plecării spre niciunde,
din casa părăsită, în ceas târziu de noapte...
Când jumătate drumul sub pas mi se ascunde
şi mi-a rămas, iubite, străin pe jumătate
cum să îţi plec? Şi unde?

Sub baldachinul negru, dorm clipele-mpreună,
Morpheus le aşează pe tâmple anateme,
iar paşii întâmplarii însinguraţi răsună
într-un ungher de suflet... Iubite nu te teme
şi prinde-mă de mână

să alergăm spre ceruri, de cer desculţi... Nu-mi pasă!
Doar lasă-mă cu tine, cât timpul mă mai lasă!

Oglinzi paralele

Te întâlneşti, femeie, cu tine,-ntre oglinzi
şi-n oblice abside mai tristă pari, dar… dacă
în stinsele cristale speranţe reaprinzi
nu ar putea oglinda reflexia să-şi tacă?

Întunecă argintul… simţi golul ca şi cum
ţi se răsfrânge timpul pe ţărmul rupt de lume
şi-n cercul undei sale, firavul trup de fum,
doar karmice meandre mai pot să îl rezume.

Te-mpotriveşti când umbra în umbra ta descreşte
şi-ncet se furişează din pielea ei de şarpe
se-ntoarce în oglindă şi-n păr îşi împleteşte
regrete lungi de nuferi din coarde seci de harpe.

Noapte galatee

(Lui...)

Târziu, pe coapsa cerului înalt,
încercuind corolele lactee,
spre gleznele sculptate în bazalt
coboară palma nopţii galatee.

Scrutând abisul dintre sânii ei,
întunecimea pare să te doară
şi te întrebi, neliniştit, ce zei
i-au siluit lumina de fecioară?

Ca un Pygmalion, cioplind în lut,
cuvintele-ţi tresar sub dalta rece
când săbiile zilei se ascut
şi clipa ta cu clipa se petrece.

Şi mă întreb, poete, care cer -
văzând cum te străbate nelumina -
va mai îngădui un adulter?