sinceritate lapidată

m-ai alungat din cerul zdrenţăros
ca pe o evă a destrăbălării
din carnea mea tăcerile au ros
cum roade noaptea sfârcul înserării

m-am prăbuşit în golul dintre noi
cu vânturile firii împotrivă
când m-ai legat de umbră cu noroi
la stâlpul verităţii în derivă

nu m-ai ucis… poetele nu mor
dintr-o sinceritate lapidată
doar se închid o vreme-n lumea lor
scrutând întunecimea aşezată
în ochii pietrei grele de păcat

cu degetele plânse de cerneală
îşi fac din poezie zigurat
şi-un Dumnezeu în chip de îndoială